Fără raţiune!

Întunericul alunecă la ochii mei
şi-mi reaminteşte de nopţi nedormite
umbre de durere fără chipul meu
adânc în ploaie, vise scormonite...
Amintirile mele triste ce vor să spele?
Oare ruşinea mea?
Toată ploaia ce-mi va unge
visele de demoni din ochii mei,
vise de singurătate nu pot găsi
pe aceste alei de vis...

Mă plimb prin această noapte
iar calea nu are nici o lumină.
Această noapte singur,
şi vântul adie în durere
şi dorinţa a apropierii de noapte
bate în ceasul de lumină.
Timpul are un cuţit otrăvit
de durere pentru mine,
pentru totdeauna, pentru noi...
A ta mână fragilă şi ochii tăi
plin de întristare
cum mi-au cuprins timpul şi îmbrăţişarea...
În aceste adâncuri cu porţiuni de cale netedă,
cu spaime de şoaptă şi gemete de ură,
cu lacrimi şi sfinţi, demoni melancolici,
păduri de roş-aprins şi toamnă fără voce.

Pătrund în mine fel şi fel de taine,
taine din tenebre şi din amurg,
dar tot ce pot să-ţi spun acum iubito
visez, visez şi greu gândul mi-l alung!

Dacă în loc de soare ar fi luna,
şi-n loc de lună ai domni doar tu,
atunci în întuneric aş vrea să pot muri şi poate,
a mele gânduri greu le-aş împlini.
Dacă în loc de ploaie te-aş asculta pe tine
şi în amiază să te zăresc pe nori,
siguranţa mea de veci de trai şi de tenebre
prin gânduri, zile, nopţi şi ploi am să alerg!...