Din dispreţ pentru lacrimi

Sunt zile de toamnă
atât de dizolvante,
cu un vânt rece şi deprimant,
când ţi se pare că toţi
vor muri până în amurg,
iar gândurile vor supravieţui
spectrali şi visători...
În astfel de zile, îmi aduc aminte
de un nume minunat de fată,
care nu mi-a spus nimic chinuitor,
nimic subversiv, greu...

Mă gândesc la o hermeneutică
de lacrimi, un izvor melancolic
care plânge în mijlocul unei păduri
izolate de nori solitari
şi plini de vehemenţă deşertică.

Nu odată simţi nevoia de a muri
şi mă întreb zadarnic de unde
pleacă această pornire de autodistrugere.
Când mă cred în pragul eliberării,
mă pomenesc cu buzele umezite
de intervenţii indiscrete ale milei,
de haotica gândire a singurătăţii,
a dezizolării şi pragamaticii
cuvintelor mele...