Putinţă vizibilă de a nu fi!

Nici flori nu înfloresc pe cer,
nici în suflarea mea, nici în
sufletul meu arogant, nepăsător.

Văd un arbore, un zâmbet,
un răsărit, o amintire pală...
Toate îmi sunt străine.

Spre cine se apleacă palmierii?
Crengile lor par idei obosite,
ostenite de atâta amar de plecăciuni;

Dar crengile unei sălcii?
Sunt atât de plânse, atât de amare
încât nici ele nu-şi mai au rostul.

N-am căutat în mine poezie, nici violenţă,
nici vârtejuri de gând, ci doar
speranţe de scepticism şi suflare de ritm.

Atât de mult mi-am alungit sufletul
cu mine, cu gândul meu, cu singurătatea
încât mă văd în agonia unei vieţi asfixiate.

Moartea-mi picură pe creştet.
Strop cu strop. Chemare cu chemare.
Vis cu vis şi răsărit cu amurg...