joi, 28 octombrie 2010

Privindu-mi urma, nu zăresc decât o urmă

De mi-aş pierde urmele, căci acolo
unde calc nu-mi rămâne nici mirosul,
nici adierea trupului meu. Trec şi sunt
nevăzut, neobservat şi plâng!...

În urma mea urmele îmi sunt şterse,
sunt spulberate şi amestecate cu nisipul
adus de vântul tomnatic, amestecate cu frunzele
care s-au desprins din aceste sălcii

care-şi plâng ramurile către cer.
Doamne, de unde atâta calvar în urma mea?
De unde atât de multă îndurare şi pesimism?
Nu cumva sunt un eşuat?

De-aş putea să-mi dau drumul în gol,
să cad în infinit şi să pot fi plâns
de un singur ochi, o singură lacrimă
şi un singur trup... Cine ar fi acest?

Alerg ascunzându-mă de mine şi privind
în urma mea nu zăresc nimic. Care mi-ar
fi motivul disperării mele? Sunt singur!
Alerg solitar de propria-mi imaginaţie.