Bach

Câtă tristeţe îmi poate oferi acest Bach,
melancolie, lacrimi şi gânduri.
Cât de mult mor odată cu aceste armonii
pe care le-a elaborat, cât de mult...

În ochii mei plouă, plouă deşi afară
e atât de limpede şi senin.
Eu zăresc doar ploi, toamnă, noroi
şi acel văzduh pe care eu nu-l pot uita.

Un văzduh sângeriu care plânge în amurg,
cu nori pe care-i pot cuprinde în braţele mele.
Un vâzduh pe care îl privesc cu ochii umezi,
cu gândul îndreptat spre o furtună interioară.

Genune în cântecul tău, abis şi disperare.
Toate îmi sunt atât de prezente în mine,
atât de cald le pot percepe, înţelege...
Unde îmi va fi limita ascultării mele?

Trăiesc vremuri mizantropice, vremuri
care nu-mi alină sufletul, inima şi gândul.
Trăiesc vremuri plumburii, sângerii
şi toate aceste gânduri îmi aparţin.

M-aş întoarce în trecut, în trecutul tău
şi nu mi-aş lamenta zilele să revin pe acest tărâm.
Aici sunt lacrimi, cretinism...
Deşertul meu a dispărut odată cu "Cantată"!