Răspunsul gândului

Prieteni, m-aţi întrebat cum
m-aş putea rătăci într-un viitor
mai diminuat decât prezentul, mai
antipatic decât trecutul şi mai
prezent decât prezentul.

Poate că acest lucru îmi este inefabil
în speranţă, în nefericita speranţă a mea.
Poate că acest gând, această stare
de rău, de bine, poate fi o fericire,
o jovialitate strâmbă pe care o zăresc pal.

Nu am cuvinte să mă închin, stare şi adăpost.
Nu am vremuri şi visuri de război ciudate.
Nu vreau soare şi căldura, vreau doar ploi,
tristeţi şi ură. Vreau amurg, Noiembrie
şi pamânt, piatră, sânge, lacrimă şi gând.

M-aş transforma în viitor să simt acele cântece variate,
acele cântece ale amurgului, ale tristeţii
şi ale tuturor simţurilor adâncite în mine.
Am fost cel mai puternic dialog pe care l-am
purtat cu mine însumi, cu propria-mi fiinţă.

Nu există nimic mai dificil decât propriu-mi gând,
propria-mi identitate. Adeseori îmi spun că sunt
un calvar, un nimic, un nimic zărit, atins.
Contemplarea propriei mele inimi îmi este un fapt
profund, emoţionant şi tulburător mie.