miercuri, 14 martie 2012

Dialog pesimist

În ziua aceea omul era pustiu, nici liniștea nu-l tulbura.

- De ce nu ai venit?

- Nu am putut, sentimentele m-au ținut legat în casa, eram mișcat din vina vremii pe care o vedeam în afara casei mele, mă simt atât de tulbure, atât de neliniștit.

- Spune-mi că l-ai terminat, spune-mi că totul e așa cum cred eu că e și…

- Îmi pare rău, nu am terminat nimic, defapt, știi, nici nu mă apucasem, te-am mințit. Nu pot să încep ceva ce nu simt. Sunt dus naibii, sunt o umbră și atât, mă străpung razele unei lumânări, uneori am impresia că văd prin mine, iartă-mă.

- Și cu mine cum rămâne? Mi-ai promis lucruri, sentimente, picturi, tablouri, mi-ai spus că vom fi noi, că nimic din noi nu va muri, iar acum, acum simt că tu…

- Simți că te-am mințit! Știu! Ți-am spus mai devreme, iartă-mă, nu știu daca vei putea face aceasta, dar iartă-mă pentru că nu ți-am terminat pictura, iartă-mă pentru că am rămas fără culori.

Afară ploua liniștit, era frig, ceața era ca un nimb deasupra pământului și-n jurul chiparoșilor, stropii dansau un vals strâns, un vals etern, nimeni nu putea tulbura seninătatea vremii, dezgustul acesta plumburiu, tenebros și sceptic. Când omul refuză dărnicia altuia, înseamnă că pesimismul e mai presus decât orice în viața lui;