joi, 15 martie 2012

Discuție cu un "asasin"

Nu știu dacă ploaia mă va spăla vreodată. Stau ud, trist și afundat într-o melancolie deplină, scoasă parcă dintr-un tablou uitat, prăfuit, aruncat undeva într-un cufăr vechi de mii de ani. Starea mea e ca și norul ce stă să vină înlăcrimat, ca un fulger ce nu lovește nimic, nici măcar pământul.

- Știi care e secretul fericirii?

- Nu, nu-l știu… și… știi, niciodată nu m-am gândit la asta. Tu știi?

- Nu, credeam că-l știi tu și-mi doream să fiu pus în temă, vorbesc doar din auzite despre acest sentiment ce încă îmi este străin mie.

- Auzi, dar tu ai plâns vreodată? Mă tot gândesc la această stare fiindcă plâng mereu și mai ales atunci când plouă, plouă mereu; plâng pentru că nimeni nu și-ar da seama de starea mea, plâng singur și sufăr singur…

- Cred că ai o problemă, ar trebui să nu mai plângi, adu-ți aminte de mine când plângi, poate te va lua râsul.

- De ce să râd aducându-mi aminte de tine, ești clovn? Dacă mi-aș aduce aminte de tine, m-ar lua mai tare plânsul, nu mi-ar mai trece nicodată și lacrimile mi-ar lăsa dâre pe față și nu aș arăta tocmai plăcut.

- Mai tare? Omule, eu sunt fericirea, eu sunt ceea ce tu cauți, nici Dumnezeu nu mă poate înlocui, nici omul negru. El vine să-ți fure sufletul, eu vin să ți-l dau, să-ți ofer ceva mai bun, ceva ce tu n-ai avut nicidoată, ceva ce omul nu-și poate imagina, ceva ce…

- Vorbești acum de parcă te-ai referi la muzica lui Bach, auzi la tine, “ceva ce nu-ți poți imagina”, cine te crezi? Ești cumva imposibilul de atins?

- Sunt timpul pe care îl uiți, timpul ce trece, sunt ucigașul perfect și vă distrug pe toți cu timpul. Eu sunt timpul tău, timpul ce nu ți-l acorzi, timpul când va fi timpul;