marți, 25 septembrie 2012

Un vid adunat în mine

Mi-ai întins o mână absentă,
o mână pe care îmi doream să o ating,
o mână ce mi-ar putea asigura
fericirea, dragostea
şi cine ştie... viaţa?

Nu-i chip în ceasul decepţiei mele
să mai suport imposibilul de a mai trăi,
să am slăbiciunea minunăţiei
şi plăcerea de a-mi asigura iertarea.

Nu există soartă cu care-aş
fi putut să mă împac,
nu există linişte şi nici speranţă,
nu există cale dreaptă,
nici iertare.

Sunt nopţi când mă conving că toţi,
toţi au părăsit acest univers,
chiar şi morţii
şi că am rămas singura picătură
de rouă, ultima fiinţă vie,
ultimul cadavru vertical...

M-aş arunca din înaltul cerului
spre acest infern numit pământ
şi această cădere în abis
îmi va dărui pe loc calmul zadarnic,
calmul sinuciderii de a nu mai fi.

Sunt fericit doar atunci când renunţ
şi mă simt cel mai jovial dintre
dezamăgiţi, azvârlit în propria-mi groapă,
azvârlit în propriu-mi gând.

Zâmbesc nostalgic sub un cer mohorât
şi plin de lacrimi,
sub un decor lugubru, plumbit
de norii ce nu şi-au mai găsit liniştea.

Norii ce trec grăbiţi în liniştea nopţii,
parcă le aud rostogolirea, chinul
şi nimic altceva.

Totul, totul e tardiv...