joi, 20 septembrie 2012

Ultima scrisoare



Plâng. Starea mea morbidă m-a adus într-o stare nu foarte plăcută. Înaintez în viaţă şi nu realizez nimic. Nu am nimic şi nu am pe nimeni. Am avut o viaţă în care am vrut să cred ca pot avea ceva, o viaţă în care am pretins că pot fi, sau pot aparţine unui om. Pesimismul meu m-a pedepsit şi nu m-a iertat deloc. La ce rost lacrimile? Singurătatea este a doua certitudine după moarte. A fi singur, nu înseamnă să fi singur, ci singurul spunea E. M. Cioran.
De mult am tot visat la o speranţă, am visat să fiu sufocat de fericire, de o dragoste flămândă şi pasională. Am fost un mincinos în trecutul meu vast, am fost o fiară şi o iluzie, dar atunci când a venit momentul să spun adevărul, nu am mai fost crezut. Spuneam adevărul şi eram acuzat de minciună, spuneam adevărul şi mă simţeam ca şi cum mi-aş plagia cuvintele. Ce cuvinte ar trebui să caut pentru ca în această lume, societate sau dragoste să mai fiu crezut? Stau singur într-o camera acoperită de mucegai, cu o bibliotecă goală şi un dulap gol. Singura sursă de fericire sunt clapele lui Jimmy Fedd, dar şi acest sunet parcă m-ar chema la ghilotină. Ce stare am! Privesc în gol şi parcă sunt sedat, privesc şi ma văd doar o frunză în vânt, călătoresc după bătaia vântului.