Grăbit spre neant

De-aș fi avut taina sinuciderii
fără întrebări,
mi-aș sfârteca trupul în mii
de dureri
și sufletul
mi-ar fi epava eșuării, al dezgustului.
Mi-e silă de mine și de toți
și mi-e dor de un gând dureros,
un gând cu răni adânci,
un gând singur,
pierdut.

Mi-aș azvârli lacrimile spre voi
și v-aș îneca în propriul meu gust.
M-ați striga din adânc
și surd aș fi
pe malul lacrimilor mele...

De-aș putea să cad în extazul clipei,
să părăsesc prezentul
și să mă transform
în neantul nepriceput de voi.

Gura îmi e plină de lacrimi
și esența sângelui
îmi invadează trupul.
Unghiile îmi cad și epiderma
îmi tremură de dorul singurătății,
al sfârșitului, al amurgului
și-al liniștii de cimitir.

Nu mi-am putut duce traiul
fără un gând libelulic
și toată starea aceasta
m-a descompus înzecit,
m-a răsfirat ca pe o cenușă...