Parcul tăcerii

Eram culcat printre frunze și priveam spre cer,
spre înaltul abis, înaltul etern al necunoașterii
și mă întrebam în mijloc de toamnă dacă
chiar exist, dacă sunt un văduv al anotimpului.

M-am ridicat cu o viteză de șoim
și am îmbrățișat vântul cald ce adie printre ramuri,
am îmbrățișat prima lacrimă a unui nor rătăcit
și am îmbrățișat ultima frunză căzută din abis.

M-am uitat în jurul meu și eram înconjurat de gropi.
Una dintre ele îmi aparținea. Avea lungimea mea, lățimea mea.
Am ezitat cu o lacrimă prelinsă până în colțul gurii mele,
avea un gust amar, un gust amar ca și momentul.

Nu știam ce decizie pot lua, să sar într-una dintre gropi, să ezit?
Simțeam cum cineva mă împinge de la spate, speram să fie Zefirul.
Simțeam cum tălpile îmi tremurau și încet alunecam în neant,
spre eternul necunoscut oamenilor, spre eternul refulat de toți.

Mi-aș fi dorit ca tu să nu fi existat, să nu te fi cunoscut niciodată
și atunci, neștiindu-te, eram un om nou, eram ca o primăvară.
Cunoscându-te, am ajuns o toamnă eternă, o toamnă nemuritoare,
un gând sceptic, un val plin de iluzii și un sunet de vioară.