Toamnei mele
Mă gândesc la lacrimile pe care nu le-am visat,
lacrimile pe care nu am putut să le plâng;
nimeni nu poate aparține acestei lumi mai
puțin decât noi - motivul lacrimilor noastre.
Îmi simt carnea cum plânge, oasele și existența,
îmi simt sângele îndoit de lacrimi, privirea;
pleoapele-mi plâng la fiecare dor al clipirii,
la fiecare dor în absența ta fizică și dureroasă;
o, de-aș putea să nu mai plâng în absența ta
și prezența ta să-mi descopere existența inefablă
și-n murmurul amurgului să ne dăruim veșniciei noastre
meditând sub cerul locuit de suflete înaripate ale demiurgului.
De-ar fi să mor în aceste clipe oglindite în tristețe
m-aș îneca cu propriile mele lacrimi lăuntrice ale absenței
și dorul apăsat în singurătatea deplină a verbului
m-ar transforma-n sentimentul declinului nostalgic.
