Noblețea tăcerii

Singur supraviețuiesc
într-un timp putrezit în lăuntrul meu,
înghițit de urâtul existențial,
în nefericita clipă
zdruncinată de verb,
fără voia mea,
fără Dumnezeu,
fără eul meu;

singurătatea presupune
distrugere,
renunțare,
nihilism și
uitare.

L-am văzut pe Dumnezeu într-o umbră,
într-un crepuscul de amurg,
într-un abis fără fund,
într-o noblețe a tăcerii...
Oftez în eternitatea
frânturii existențiale
și mă declar singur
ca însuși Dumnezeu, și,
rătăcesc printre lacrimi,
dinamism și ființă;
plângând îmi spun
sub povara unei vieți aneantizate:
„Mă târăsc spre moarte iubind viața pătimaș!”