Balada ființei

Auzim vuietul copacului atunci când cade
dar nu auzim pădurea cum vuiește de dureri
privim înmărmuriți la tot ce ne-nconjoară
la tot ce a fost, la ce va fi, va fi stingher.

Ne-am zămislit din durere femeiască
din drumul lung ce-i străbătut pe mii de căi
ne-am abătut de la credință și iertare
suportând declinul acestui biet popor. 

Nebunia se dobândește în singurătate
trezindu-ne amputați de vise și adevăr
suferim cu nostalgie în fiecare noapte
cu fiecare glas al celui din popor.

Simțim dificultăți în existență
în groaza pașilor zvâcniți și grei
și uneori - poate, zilnic - spaima ce ne apasă
într-o lume-n care suntem călători.