Gustul febril al singurătății

Sunt năvălit de acea stare a sufletului zdorbit,
de acei pași pe care-i fac cu inima încruntată
și mergând printre copaci știrbiți,
mi-aduc aminte de singurătate.
Norii ne plâng de milă!
Am mâinile trudite de atâta neputință,
cu gândul amorțit de neființă... privesc gol, de fapt,
privesc în golul acuzat al acestui izvor de neliniști,
al gesturilor de mișcare feministă,
și alerg prin singurătate cu genunchii zdrobiți...
Plouă în liniștea omenirii, în tăcerea obscură a vremii,
în mormântul glasului meu, al rănilor și-al firii.
Lumea nu-i clădită din iubire -poate-, nici natura
și toate oasele mi se topesc în frigul de afară.
Nu-i chiar atât de crunt un gând!
N-am păcătuit față de nimeni, dar m-am condamnat singur
și destinul mi-e absurd, haotic, poate, chiar nebun.
În mine zămislește un vârtej nebun de mângâiere,
mișcarea lumii într-o umbră de confuzii
și toate aceste lacrimi erau închinate omenirii.
Sunt absolutul imposibil al timpului,
fântână secată în mijloc de infern,
sunt aspirație de inconsistență, de dramă, luptă și căderi.