În destinderea momentului

Privesc, de fapt mi-aduc aminte
de toamna-n care ne-am iubit sorbiți,
cum nopțile se pierd, iubito în neștire
dar noi negăm iubirea prin gesturi și absurd.

Mi-e dor să-ți fie dor de mine,
de timpul vestejit în care noi am plâns,
mi-s ochii plânși de-atâta nebunie
de lipsa ta, tandrețe și delir.

Mi-aplec urechea la cântul tău nostalgic...
e atât de ușor să cred că ești aici;
simt apăsat cum doru-mi dă târcoale,
în lipsa ta... iubirea-i din ciulini.