Delir al lucidității

Sunt sclavul unei vieți ostile
și-atâția ani am bâjbâit visând,
mi-am dus singurătatea până-n nebunie,
această segregație-n care am suferit.

Sunt veșnicul lăsat, uitat al vieții,
un om îngenunchiat cu ochii plânși,
un paradox al vieții și-al uitării,
sunt omul singur specializat în plâns.

Nu-mi pare rău de țipătul lăuntric,
de forma mea atunci când plâng,
sunt idealul omului singur
sunt ploaia rece ce plânge pe pământ.

Și-acum când toți îmi veți citi trecutul
și gustul meu de-a mă diseca scriind,
sunt gloria încununată a neiertării,
sunt lacrima nefericirii pe acest pământ.

Gândurile îmi trosnesc surd în oase
și visele-mi sunt tăceri adânci și plâng,
îngenunchiat timid îmi cer iertare,
în fața vieții, în fața veșnicului amurg.