În umbră de castan

Dintr-o dată mi-am adus aminte
de acea delicată dimineață a primăverii,
de ființa ta care m-a îmblânzit
pe malul unei ape tulburi și-n tot acel timp,
ai reușit să-mi oferi acea tardivă provocare
într-un moment banal al trăirii mele.
Totul trepida în juru-mi!
Ne cunoscusem într-un anotimp tânăr
și nevrotic, trezit din hibernare,
din adâncul sticlos și epuizat al scrâșnetului,
trezit din pâcla și frigul care mi-a pătruns în oase,
din graba semenilor noștri,
din orizontul tot mai vânat, subțire și uitat
în amețeala infinitului;
sleit de puteri și curaj mi-am acoperit orbitele,
sprâncenele și chipul, și din nostalgie,
din evadarea ființei îți scriu acuzându-mi lașitatea,
vinovăția pe care mi-o ascund îndelung și
trebuie să recunosc că mi-am șters pomeții,
masca nădușită din colcăiala tenebroasă
din starea mea de anotimp juvenil și alert,
din agitația zilelor și foșnetul ondulat, metalic
al singurătății în vârtejuri încrustate sub suferința întrebărilor,
zădărnicia hazardului și a liniștii utopice
ce mi-a dărâmat prezentul;
nu m-am încrezut în vorbele banale,
în gesturi de politețe frânte, indecise
în lingușirea cuvintelor aparent senine și
mi-am gradat primejdia inexistentă în care mă scăldam,
în amorțirea tristelor gânduri ratate sub care slujeam...
Existența mi-a imprimat semne înșelătoare și
am hoinărit ca un vagabond cuprins  de spaimă
în curbura hăituită de nenorociri și nu-mi pot ierta
sulfuroasa ceață a plecării,
a părăsirii camerei cu tavanul foarte înalt;
o, ce vibrație a tăcerii se născuse în aprilie,
ce doamnă stăruia învăluind imperceptibilul
și nu avusesem curajul să o înfrunt,
să-i vorbesc despre mirajul viitorului,
despre candoarea pasiunii și a singurătății ideale...
Se trezește amurgul izbucnind în lacrimi
și se golesc parcurile cu grabă de pustiu,
apune timpul în voioșia acea piezișă,
în liniștea vicleană de când m-am sinucis.