Gând

către Emil Cioran

De mi-aș cunoaște sfârșitul, prin toate mijloacele l-aș repeta zilnic, ca atunci când va veni ziua, să nu fiu un diletant al morții! 

Lăuntrul

lui Emil Cioran

ce-i mai aproape decât lăuntrul?,
așa cum o spunea Rilke;
și vânt, și ploi, și vreme rea
pe toți îi ține-n case;
poeți, romantici, pluviofili,
aleargă afar` din case.
și zbuciumul confuz, deghizat etern
și negrul pământ, loc de epitaf;
acol sfârșesc poeții, chiar și-analfabeții...

ce flux de nimic că viața-i grea,
n-are logică și nici destin;
de m-aș putea preschimba-n ceva,
aș alege să fiu nimic, sau piatră.
am prins amarul vieții și gustul de-a muri,
m-arunc în risipiri eterne
și nu știu dacă-i vis, dacă-i compromis.
tăcut am fost, tăcut voi fi,
tăcută e și moartea, tăcuți sunt pașii-n cimitir,
tăcut adie ploaia.

ce înseamnă oare, o viață fericită?
lumea de afară să o zămbind?
să fie o vară eternă, un singur anotimp?
ce s-ar întâmpla cu toamna
și cu tot ce-i trist?, n-ar mai plânge norii,
nici lacrimi de sfinți.

se prăbușesc destine, dăinuiri de-azur,
ies cuvinte-afară dintr-un chin vetust;
se suferă de-o viață, învrăjbiți și triști
și-nvolburări profunde se iscau pieziș.
gându-i zvelt, în vechea închinare,
în ciuda tăcerii ce-ar fi trebuit să fim,
bucăți, frânturi, din vise se strecoară,
în clocotul tăcerii pe ascuns.
se strigă cu putere, totul se dărâmă
o, ce noapte tristă se așterne iar,
iar tu, tu, rămășiță, tot ce strigi e în zadar.

pasul trist nicăieri nu duce,
văicăreli profane, trup fără veșmânt;
domol, cu fruntea aplecată și sudoara plânsă,
zac într-o odaie fără legământ.
osândit de vreme, de strigătul lăuntru,
alerg pe un pământ ce m-ar măcina,
călcăm în picioare locul de odihnă
și fugim în case, nori se-adună iar.