Valurile Dunării

N-am uitat valul Dunării
cum îmbrățișa inefabilul țărm al țării,
nu l-am uitat pe Chopin
dansând în bezna minunată a odăii.

Mi-aduc aminte de cuvintele tale,
de pașii tăi grăbiți, neadormiți;
mi-aduc aminte când ți-am plâns pe umăr,
în luciul Dunării ne-am oglindit.

Și timpul trece ca o amintire,
ca un cuvânt rostit cu ochii-nchiși;
o viață pe peron îmi este soarta,
alergând spre trenul pe care l-am pierdut.

Privesc în zare, în lumina înghețată,
călătorind prin timpul amețitor și lent,
mi-e dor adânc să te mai privesc deodată,
foarte adânc, adevărat și greu.

Mi-e mintea îngustată de atâtea luni livide,
trezindu-mă-n tăceri, în dimineți morbide;
privesc în țăndări, în oasele-mi topite,
în greutăți stradale, vise ne-mplinite. 

Gând

Închid ochii pentru a-mi ascunde lacrimile. În această zi voi practica mizantropia și nu voi permite contemporanilor să-mi savureze din chin.

Și-ai trecut pe lângă mine ca oricare alta

Și-ai trecut pe lângă mine ca oricare alta,
ca un gând pe care l-am uitat,
ca o amintire pe care mi-o aduc aminte,
adu-mi aminte să te pot uita.

Mă doare gândul nepăsării tale,
tălpile-ți amurg în pașii tăi,
mâinile-ți sunt toamnă veșnic călătoare...
trezește-mă când mor să nu te pierd.

Nici nebunia glasului pierdut agale
ce-și varsă-n  timp fragmente diavolești;
îți scriu aceste rânduri cu nepăsare,
acest cântec fredonat prin triste ploi.

Gând

Simbolurile durerii: Eu, Cioran, Bach, toamnă, singurătate. Simbolurile fericirii: idem

În destinderea momentului

Privesc, de fapt mi-aduc aminte
de toamna-n care ne-am iubit sorbiți,
cum nopțile se pierd, iubito în neștire
dar noi negăm iubirea prin gesturi și absurd.

Mi-e dor să-ți fie dor de mine,
de timpul vestejit în care noi am plâns,
mi-s ochii plânși de-atâta nebunie
de lipsa ta, tandrețe și delir.

Mi-aplec urechea la cântul tău nostalgic...
e atât de ușor să cred că ești aici;
simt apăsat cum doru-mi dă târcoale,
în lipsa ta... iubirea-i din ciulini.

Gând

Pleonasm: Cioran, eu, toamnă!

Prizonier al tăcerii

Mâinile mi-au crăpat
contemplând în timp
și mă mulțumesc cu
incredibilul prezent și
cu incredibilul trecut,
cu starea mea aflată în putrefacție
în această scufundare
invariabilă a existenței mele.