Neantul fericirii

Lacrimile curgeau dintr-un nor
plămădit de tristețe
și zefirul
mai rece decât sufletu-mi,
cânta în armonia vremii.
Mi-aș fi dorit o toamnă târzie,
un secol de tristețe,
un veac de singurătate
și-o secundă de neființă.

Ce triste căi mi-am ales în destin,
ce nopți funebre duc seară de seară
și oasele mă dor, carnea;
mă descompun în mii de cuvinte
și eu sunt cuvântul rostit de voi,
eu sunt lacrima ce-o plângeți și
durerea pe care o simțiți;

eu sunt corneea ochilor voștri,
amurgul din vremea plămădită,
neantul din gândul vostru
și viermele ce are să vă devoreze într-o zi.

Sufletul mi-e rătăcit prin portative
și cântul meu fredonat
e ca un sunet de vioară,
ca și sunetul lacrimilor
sfredelite de ochii voștri.