celui pe care l-am cunoscut cândva, Răzvan - Mihai Enachev
Am dăruit lumii ceea ce
am mai pur în ființă.
V-am dăruit și ștreangul
ce-mi dorea-nfrățirea;
vi l-am dăruit pentru
a nu pleca neîntrebat;
timpul ne ucide
precum ștreangul ce vi l-am dat;
timpul nu iubește nici viitorul
nici gloria, nici fanteziile;
timpul ne separă în vreme
și divorțăm de viață consumați,
supuși, situați în nebunia acestei lumi
pierdute-n paradisul terestru...
Plânsul este forma empirică
a fiecărei ființe!
Plânsul este consum, zădărnicie
sau apus…
… poate fi și-un început...
„Cum îndrăznesc să plâng în fața lumii?”
„Pășind!”
Surzesc la fiecare pas creat în contemporan,
în această lume tragică a naivității,
a neputinței infidele sau... fidele;
și-mi reproșez zădărnicia
agonică în acest calvar
numit viață și-n acest
labirint uitat de Demiurg...
Sunt eu, ești tu, suntem noi,
noi doi și-atât!
Ce vis prelung transformat
într-un evantai de nevroze
ce-mi desface aripile icarice
într-un târziu numit ființă,
într-un târziu numit copilărie,
într-un târziu numit târziu;
Extaz de nebunie,
de dispariție și de gând,
extaz de cer albastru,
de plumb sau de nebun.
Singur printre prieteni
mi-am rătăcit delirul
cu eul ce mă-ndeamnă
vă mint că-s fericit
și scârba ce mă-ndeamnă
să
părăsesc tărâmul,
să zbor
spre lumea-n care
se
plânge în delir.
