O dragoste pierdută

Toamnei mele

Te văd renăscând în singurătate din propria ta cenușă
și rugul pe care te mistui,
este dreptul tău la dragoste, la amor, la tine, la sfârșit
și acest triumf este un sacrificiu.
Dacă aș privi într-o epocă îndepărtată
și mi-aș aduce aminte de o singură vorbă a lui Platon
„dacă am fi zei, n-am cunoaște iubirea”,
pe când noi, muritori, singuri din fire ne-am sinucide. Nu-i anost!
Mi-e dor de cele trei zile cu tine,
de 29 septembrie -pentru că se apropie-,
de nebunia ta, de zeii pe care-I aduceam în vorbă,
de cei ce ne-au învățat să tăcem, de plânsul nostru sinonimic,
de paradisul mâinilor noastre, de prezența înflorită din ruina cuvintelor noastre,
de imaginea ta în fața singurătății mele,
de noi ascultându-l pe Chopin,
de tot, de toate, de toamnă...
Zădărnicie fără tine, fără mine în gândul tău.

Aș vrea să mă privesc într-o fântână
și conturul pe care-l zăresc să fie al tău și tot el, conturul,
să-mi fie propriul meu mormânt.
Nu a venit toamna, nici iarna,
dar mă simt ofilit, apus, smuls și singur;
vei citi aceste rânduri și-mi vei spune:

„N-ai văzut că din mine zvâcnea un sânge plin de speranță?
Niciodată nu-i prea târziu pentru iubire; un gând te putea face fericit;
gândul că eu exist, că sunt a ta, doar a ta și cu o simplă privire
îți fredonam prezentul, dar ai preferat să te strivești precum Oedip
și acuma cauți o speranță în bezna prin care bântui de-un veac,
parcă din naștere,
în loc să te fi prăbușit în brațele mele
așa cum Icar s-a prăbușit în brațele lui Anteu.
Eram pentru tine o artă, o Afrodită cu buzele sărate de apa mării
și-mi câștigasem dreptul la dragoste prin tine,
prin prezența ta nebună și parcă, neobosită.
Din noi n-a mai rămas nimic decât un vid plin de orgoliu,
parcă, născut din spuma valurilor
și suntem răpuși cu prudența unei clepsidre.
Totul e neant, pur, frenetic de melodios
în umbra unei absențe aride, în vacarmul celei mai deplorabile decizii.
Vezi, Marius, ți-am spus că-mi vei scrie cu sete,
cu pofta unui virgin, cu durerea unui olog,
cu plânsul unui copil;
iubirea-i catedrala credincioșilor în nemurire; noi am murit
și ne golim zadarnic; Marius, fugim unul de celălalt,
dar existăm în trecutul fiecăruia, acolo
de unde nu mai putem alunga prezența noastră și nu-mi pare rău,
dar freamătă durerea în viitor
și-n gând fără tine; ce urât e totul și pustiu și
buzele-mi amorțesc rostindu-ți numele în fiecare
clipă a zilei, în fiecare poezie scrisă în gândul meu;
Trăiesc din precauții inutile, din lehamite și aș vrea să ascult glasul unei mări pustii,
absente în singurătatea pentru care, doar tu, Marius ești vinovat, complice...
Ești atât de departe, încât, nimeni nu te mai poate ajunge!”