O, ieri neiertător!

Cândva aveam șaptesprezece ani și mă plimbam singur.
Astăzi, nu știu cum se face, dar am rămas la fel de singur.
(Și nu mai am șaptesprezece ani!)
Au crescut anii, au crescut ca pomul vieții și noi,
noi nu ne-am schimbat în această creștere a timpului.
În adolescența mea am cunoscut prima iubire
și prima stare de plâns, și nu știu cum se face,
dar parcă toate aceste fapte, în creșterea timpului,
au fost ieri. Acest ieri a devenit neiertător!

Îmi aduc aminte de copiii cu care am copilărit și
mi-aduc aminte când umblam pe străzi cu tălpile goale.
Îmi mai aduc aminte când eram pedepsit și-mi mai aduc aminte
cum genunchii mi-au fost zdrobiți.
Acest ieri a devenit neiertător!

Îmi mai aduc aminte de fiecare toamnă a copilăriei;
a fost prima mea iubire, a fost primul meu plâns. 
O, ieri, ce timp secat și crunt, cât de dur
ți-ai așezat fruntea în fața ochilor mei căprui
și cât de crunt m-ai aruncat în aceste depărtări amăgitoare.
Cum ți-aș putea ierta văile tale adânci și chinul
pe care l-am simțit în fiecare strop de ploaie?
Acest ieri a devenit neiertător!
 

Gând

Toate acțiunile mele se dizolvă în substanța tragicului.

Dezechilibrare apatică

Și privindu-mă în răcoarea acestei dimineți,
în neantul singurătății mele,
în trezirea de a-mi practica îndoiala;
această aducătoare de slăbiciune și boală.
Sunt singurul om pe pământ ce mai visează!
Cine visează că visează este aproape de trezire,
spunea Novalis.
Privesc mersul acestor lucruri, al lumii ce pică,
al prezentului neantizat de verb și simt iuțeala
cu care noile mitologii ocupă locul celor vechi.
Viața noastră spirituală s-a spulberat,
s-a spulberat din mecanismul credinței tradiționale
și debordează în noi mituri, noi zei și sfinți.
Plouă cu sfinți peste mormântul unicului Dumnezeu,
acum, parcă, învechit și nici nu mai știu unde să privesc.
Sunt sceptic și m-am baricadat în sistemul meu
și-ncet mă pregătesc pentru luciditate, pentru așteptarea supremă.
Cu Bach pe fundal realizez că numai dezamăgirea
este sinceră, și „dezamăgitul trăiește sub cerul liber”,
spunea Savater.
Mi-l imaginez pe sceptic proiectat în singurătate,
incapabil să se integreze în contemporan, și mai ales,
într-o cultură, orfan de istorie, scepticul a pierdut
tot ceea ce-l putea proteja de distrugere,
spunea Savater.
Am căzut perpendicular în această lume
și m-am prăvălit ca un bolovan în mijlocul nebunilor
și m-am năucit fără ocolișuri, nemărginit de speranță
și eșec; ce paradox!
Poezia, de fapt, câteva cuvinte, au ajuns să mă zdrobească.
M-am reîntors în ispita necredinței,
în impuritatea sufletului și mă văd expulzat
din viață, dintr-o fericire gratuită
într-un destin convenabil al nimicului.