O, ieri neiertător!

Cândva aveam șaptesprezece ani și mă plimbam singur.
Astăzi, nu știu cum se face, dar am rămas la fel de singur.
(Și nu mai am șaptesprezece ani!)
Au crescut anii, au crescut ca pomul vieții și noi,
noi nu ne-am schimbat în această creștere a timpului.
În adolescența mea am cunoscut prima iubire
și prima stare de plâns, și nu știu cum se face,
dar parcă toate aceste fapte, în creșterea timpului,
au fost ieri. Acest ieri a devenit neiertător!

Îmi aduc aminte de copiii cu care am copilărit și
mi-aduc aminte când umblam pe străzi cu tălpile goale.
Îmi mai aduc aminte când eram pedepsit și-mi mai aduc aminte
cum genunchii mi-au fost zdrobiți.
Acest ieri a devenit neiertător!

Îmi mai aduc aminte de fiecare toamnă a copilăriei;
a fost prima mea iubire, a fost primul meu plâns. 
O, ieri, ce timp secat și crunt, cât de dur
ți-ai așezat fruntea în fața ochilor mei căprui
și cât de crunt m-ai aruncat în aceste depărtări amăgitoare.
Cum ți-aș putea ierta văile tale adânci și chinul
pe care l-am simțit în fiecare strop de ploaie?
Acest ieri a devenit neiertător!