Unei actrițe

îmi aduc aminte de adolescență
când nu știam ce-nseamnă a iubi
mi-aduc aminte din copilărie
când știam ce-i teama de-a muri

îmi aduc aminte cum le plimbam de mână
și nu știam ce-nseamnă un gest profund
un sărut un pas un salt și-o nebunie
nimic nu-i mai frumos pe-acest pământ

și toate au fost și nu vor să mai fie
într-un trecut încătușat și amorțit
acest prezent ce-i aspră nebunie
într-un amurg providențial orbit

și știu ce-nseamnă acum iubirea
într-un Univers bătrân ucis
necunoscut mi-e chipul tău iubito
pe strada unde-mi plâng acum

N-am bănuit vreodată că voi bănui

De ceva timp mă privesc cu suspiciune
și nu știu de-s eu sau altcineva;
de ceva timp, timpul se duce,
de fapt, trec prin timp fiind altcineva.

De ceva vreme iubirea se scurge
și-i privită suspect de cineva;
de ceva vreme, vremea se tot schimbă,
de fapt, iubirea-i vremea din timpul cuiva.

De ceva epoci omul se plânge
și-și urlă schimbarea din istoria sa;
de ceva epoci se ruinează-n suflet
de fapt, ruina-i prezentă în epoca sa.

De ceva timp pe culmi îmi este gândul,
sub cerul azur e prezența mea;
cu oasele frânte, talpa mă duce
spre iadul în care alergam cândva.

De ceva vreme toamna-i mai scurtă
și zâmbetul piere pe fața cuiva;
tot absentăm din calea cea bună,
dezastrul născut din epoca Sa.

De ceva epoci moartea n-apune,
actori distinși cârmuiesc un neam;
obuze se nasc pe câmpuri de luptă,
flori ofilite în ghiveciul din geam.

Simetria prăbușirii

e atât de târziu în așteptare
în iubirea ta ce-a zămislit profund
un cântec trist o notă muzicală
prin timpul scurt în care ne iubim

nu mai știu ce-i dragostea flămândă
pasul tău pierdut în fața mea
nu mai știu unde mi-e gândul
liniștea prezența ta

mi-e mut amurgul și durerea
și-n beznă mă ascund scriind
timp sonor duios separă
dragostea sub care suferim

nu e zi nici veac nici veșnicie
de-ar fi vreodată să nu murim
o simplă stare o simplă nebunie
o dragoste născută din declin