Pierdut printre ziduri

unei doamne greu de mulțumit

Și trecusem în miez de noapte
Pe o stradă-ngustă și pustie
Într-un bloc stă la fereastră
Ființa ta scriindu-mi mie

Și cu zâmbetul tău falnic
În dorința grea ce-apasă
Sub amurgul lin ce-mi plânge
Fredonez un cânt nostalgic

Vai, ce trup se arată oare
De femeie în astă lume
Când iubirea-i trecătoare
Grea povară... înșelătoare

Și cum stai tu la fereastră
Sub un cer cu lună plină
O fi dragostea măiastră
O fi dragostea divină

Gând

lui Emil Cioran

 După ce l-am cunoscut pe Cioran și aflasem de dispariția lui, mi-am zis la un moment dat: „Bălăcește-te puțin în opera lui, așa cum e, dură, murdară uneori, dar de o contemplare profundă!”

Gând

lui Emil Cioran

Numai după ce l-ai studiat pe Cioran, atunci îți dai seama că nu te mai pândește niciun pericol și că, doamnelor și domnilor, drumul spre Cioran e fără întoarcere.

Dezbatere teoretică

contemporanilor mei

Când vremea e ploioasă și gându-mi e pustiu
Privesc în sus spre slavă, spre cerul cenușiu.
Amarul pas ce-n urmă lasă-un preț flămând,
În lumea asta dură se plânge tremurând.

Și viitorul nostru ce-i greu și neștiut,
Privesc un ceas în urmă, istoria a trecut.
Sunt lacrimi ce se varsă din ochii noștri plânși,
Istoria-i tot mai mată cu lideri reținuți.

Contemporanul nostru e trist și abătut,
Copii cerșesc în stradă, o pâine și-un bănuț. 
Și noi în rândul lumii ne facem un necaz,
Ne privim oglinda, nemulțumiți cu haz.

O lumea prea coruptă și prea apăsătoare
Și mizantropia se practică în rând.
Un semen ne-aduce aminte că durerea-i mare,
Sunt crime din plăcere și voturi de onoare.

Și omul rătăcit se duce-n Evul Mediu
Se-nchină unor idoli și unor zei absenți.
Trăim acum un semn, când lumea-i pe sfârșite,
Un Dumnezeu absent pentru guri închise.

Și pe finalul rugii, mă rog să fie bine,
Dar ce pot eu schimba, când nimeni nu-i cu mine?
Și-ncet mă-ndrept spre moarte cu pasul tremurând
Și nu privesc în urmă, ci spre al meu mormânt.