Fioruri reci

E-n puterea mea să-mi reamintesc freamătul
care m-a pus pe piedestalul singurătății
și această adâncime de fond originar,
nu-i altceva decât un monolog chinuitor.

Am abordat în mine straniul urlet al vieții
și am ajuns să fiu solidar cu nebunii moderni
și acest iad, utopic și viu, a trezit în mine
străfundurile unei conștiințe nodale.

A murit în mine tot ceea ce a fost viu
și încleștat privesc în problemele lumii;
tradițional mă zbat în plictisul uman
și-n viață articulez vidul unei vieți absurde.

Înmărmurit umblam pe străzile vetuste
și acest spleen lăuntric mă-ndemna spre neant;
năpraznic se plângea cuceritorul singur,
sub toamna ce tot plânge doctrinar.

Lungit printre cuvinte

nu sunt tată
nici soț
dar sunt fiu de mama
într-o țară de hoți

acuz cu abundență
cu gând de om serios
căci țara asta toată
e-o punte fără rost

sunt fiul unei patrii
cu un trecut anost
într-un prezent utopic
muribund și prost

înfiorate gânduri
preocupat de tot
căderea e a noastră
dominați de toți  

O ilustrație contemporană

Era o seară umedă de toamnă
și stingher, cu gândurile înrădăcinate-n mine,
cu pași lenți mă reîntorceam acasă.
Ajunsesem pe o stradă
scăldată-n bezna nopții;
nicio lumină nu pâlpâia în drumul meu;
prin obloanele caselor, pe alocuri,
câteva lumini difuze se vedeau
în treăcatul meu lent și
le priveam cu coada ochiului
plin de tristețe.
Aerul pe care-l respiram
îmi uscase buzele și gâtul;
dar nu despre aceste doresc să vorbesc.
Cum mergeam eu pe această stradă,
o stradă ce nu-și afla rostul,
undeva în depărtare vedeam o siluetă,
o umbră de om pietruit
-îmi adusesem aminte de soția lui Lot-
pe marginea trotuarului care
făcea parte din această stradă
pe care pășeam lent.
M-am apropiat îngândurat
și-ntreacăt, tot cu coada ochiului
reușisem s-o privesc;
era o doamnă fără adăpost.
Cu o haină murdară, trasă peste genunchi,
stând sprijinită cu spatele de un gard,
-de fapt era un zid din cărămidă-,
tremurândă și înfometată.
M-a cuprins duioșia și dintr-o dată
toată mulțumirea pentru tot ceea
ce am și am avut.
Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă
dintr-o bucurie, spunea  Cioran.
Dar ce ne facem dacă te plouă pe trup
și nu ai unde să te adăpostești?
Ce ne facem când noi avem atâtea
și nu oferim ceva în schimb?
Risipim și aruncăm cu o superficialitate
pe care nu ne-o închipuim.
Uneori, noi oamenii, am impresia
ca suntem niște monștri,
niște leșuri bipede lipsite de rațiune
și cu toate aceste, nici eu n-am făcut ceva;
am trecut pe lângă ea ca și cum
n-ar fi fost acolo.
Suntem inumani pentru că nu mai ajutăm
și dacă facem aceste,
ne imaginam binele pe care ni-l dorim
și, eventual, ajutăm doar urmărindu-ne
scopul și moftul.

Gând

 Aceste caricaturi pline de trăsături inumane, aceste personaje ce se amuza în fața condamnaților la moarte, nu sunt altceva decât conudcătorii unui guvern provizoriu și nesigur în această politică internă a României. În curând vom face centenarul în această dezorganizare tulburătoare îndreptată împotriva noastră. Românul a rămas cu fața stinsă și palidă, admirat de Occident pentru declinul lui. Un bandit romantic într-o epocă decăzută ce-n gând îi zburdă planuri sinistre spre cel mai înalt nivel de înfumurare. Această mască de entuziasm nu-i altceva decât o parabolă lăsată moștenire de mâini înlănțuite sub un regim grotesc și noduros. Zace-n istoria noastră un nume stins de propaganda politică, rostit cu șoapte: România!

La mine

La mine, tulburarea-i un gând duios
și plânsul un pas tăcut;
la mine, durerea-i ce-am mai fost
într-un trecut, tăcut.

La mine, amintirea-i tot mai rece
și zâmbetul, apăsat, cordial;
la mine, anotimpu-i rece,
ca-ntr-un parc jovial.

La mine, plânsul mi-e zilnic
căci pasul tăcut mi-l creez mereu;
la mine, trecutu-i mai sumbru
și actualul? n-aș mai fi eu.

La mine, totu-i dezastru,
tomnatic și frig mi-e gândul meu;
la mine,-i strada plouată
sinonim cu sufletul meu.