Gând

Citesc cartea lui Gunter Grass cu interes și neîntârziat în lucrare, descopăr că Wilhelm Grimm în data de 28 ianuarie 1838 spunea: „Azi m-am plimbat prin luncă și peste râul Fulda, înghețat în întregime; aici e întodeauna  vreme frumoasă, dar în oraș simți mirosul pătrunzător de huilă...” Pe lângă toate aceste cuvinte, limpede caut mai multă informație despre Wilhelm și aflu după urma procesului de căutare că, în data de 16 decembrie 1859 s-a estompat definitiv. Data estompării acestui Grimm, mi-e o neocolită geneză a ființei mele.

Gând

Am reînceput să-l contemplu pe Antonio Vivaldi și prin acest contemplu, subliminal îi clădesc un templu.

Adagio

Cu tristețea nu-i de joacă
atunci când e moștenire din familie;
când o simți ca pe un suvenir aparte,
zăcând în ceasul nopții, în amintire.

Însuflețit în piept cu-o rană grea,
cuprins de febră și de gând;
m-am pomenit cumplit într-un calvar
tremurând de frică și de frig.

Aș dori să stau de vorbă și cu mine,
să mă-ntreb de viață la masa mea;
singur, pustiit, fugind din lume,
grăbindu-mă să ajung la moartea mea.

Vino-ți în fire explicație tremurândă,
din catastrofa clipei ce va urma;
o singură prezență în amăgire,
în lumea-n care am fost cândva.

Zâmbet misterios

Se spluberă în vânt gândul meu laconic,
în dimineți apuse în care cred că sper;
și-i tot mai frig la mine-n suflet,
în plin cutremur, arzător de greu.

Și nu veni la mine, tu gând ce-aștepți mereu
să deschid o poartă, un lanț atârnă greu;
să vii intens spre mine, în liniște aștept
în toată viața asta, o zi am s-o blestem.

Josnic răsărit nedemn de-a fi iertare,
îmbrăcat în straie, în straie boierești;
îngrămădit în lume, pe caldarâm se moare
și tot ce-i viață moare, nedumerit eter.

Ciudat e omul astăzi în mijloc de infern,
încărunțit de viață, de ură, de război;
jiletcă asortată, impunător și prost
și tot ce ne rămâne, un sicriu anost.