Tăcerea absurdă

Cuvintele mele au fost maligne,
abundente și m-au nimicit;
acum sunt mai sărac în suflet
când tăcerea vieții m-a apus.

Urlam în tăcerea singurătății mele,
din vorbă-n vorbă tot vorbeam;
tac ca zidul cum spune zicala,
privindu-mă-n oglindă, resemnat.

A tăcut vreo două decenii
și dintr-o dată a vrut să ne-ntâlnim;
am tăcut și eu vreo două decenii
și dintr-o dată am vrut să ne-ntâlnim.

Scriu în tăcere aceste versuri,
de fapt nu tac atunci când scriu;
m-am tot gândit tăcut la tine,
dar prea tăcut și nu ți-am spus.

Gând

Comuniștii nu au pus mâna pe țară, ci pumnul! Au trecut șapte decenii de atunci. (...)