povestea aceasta nu se va sfârși niciodată,
de fapt, nici nu-mi pot imagina când ar fi-nceput.
dincolo de ușa de lemn a acelui apartament obscur
care-i locuit de două pisici neînțelegătoare, de parcă,
toți strămoșii casei ar fi murit între acele ziduri, m-a poftit înăuntru
pentru prima dată în urmă cu câteva luni
și am simțit că, cumva, voi rămâne acolo o perioada, împietrit
de atmosfera lăsată de cărțile din biblioteca, de praful neșters
care avea puterea de a mă face să simt un aer vetust, plăcut mie.
cu toate acestea, când și când, repetam nopțile și toate se asemănau
între ele; aveam sentimentul că prin noi nu va trece timpul niciodată
și că-n preajma noastră totul se comprimă și într-o zi când vom muri
vom muri tineri, nu bătrâni așa cum moare majoritatea.
cioran i-a spus lui sabato: nu uita, sabato, că suntem blestemați,
nu toți oamenii au norocul să moară tineri.
mă întreb în fiecare zi când va fi, când ni se vor trânti toate ușile în nas
și se vor pune lanțuri și zăvoare pe acele uși pe care
nu le va mai deschide absolut nimeni niciodată.
în fiecare zi murim câte puțin și umbra noastră se estompează
din toate locurile prin care am trecut și-i vai de noi
că nu suntem nimic răsunător pe lângă tranșeele vieții.
ne grăbim în viață pentru nimic, înfometați de avuții,
șuete de cafenea și nopți pierdute.
am respins zâmbete în decursul vieții și am ales tristețea
cu care mă confrunt de ani de zile și mă admir pentru această operă
atipică atât de narcisistă sufletului meu.
aceasta e magia singurătății, magia jalnică a omului
pedepsit și nevinovat; aceasta-i povara trupului ruinat
care a trăit toată viața în orgoliu și nu se lasă ispitit de bine;
aceasta-i starea gândului de azi, de ieri și mâine
și mă privesc cu lehamite cum veghez la prăbușirea mea nesfârșită.
