Îmi tremură trupul rece ca spada
Când mă gândesc că-n gând mi-erai,
Te-aș fi iubit cum albina iubește floarea
Și cum ploaia pe pâmânt se cuvenea.
Uneori albastrul cerului e palid
Și frigul din iarnă nici nu-l mai simt;
Îmbrățișarea ta mi-era eternă
De la primul nostru gând.
Nicio stare de fericire nu mai vine,
Toate-s pironite în văzduh;
Mă-ntreb în așteptarea-mi,
De ce oare nu mai vii?
Zorii dimineții sunt de cenușă,
Aș dori să-ți spun că nu e demn;
Preocupat sunt pe zi ce trece,
într-un adânc m-afund mereu.
