unei
m-am trezit plâns și cumva sufocat
de ceea ce sunt
și zilnic mă văd incomplet pentru că nu te am
și mi-e dor de tine în cel mai sincer mod pe care-l pot rosti
și mă gândesc că trebuie să inventez cuvinte
să pot descrie singurătatea și dorul cumplit
care mă apasă după tine.
au trecut ani cu noblețe și această noblețe
m-a educat cu tristețe tăcută, de cavou
și-mi dau seama că tot prezentul acesta
îmi poate fi un epitaf.
cum poți contempla în brațele altui bărbat?
nu te cer înapoi, nu aș putea și dacă aș face una ca asta,
aș fi egoist pentru că m-aș gândi numai la mine.
chiar și acuma când mă gândesc la tine,
în cea mai pură formă, e vorba numai despre mine
pentru că-i gândul meu și nu ți-l pot mărturisi.
îți mai aduc aminte cumva de mine?
m-ai uitat cumva?
îți mai aduc aminte când ne-a prins ploaia
pe Splaiul Titulescu și ți-am spus că nu are rost
să fugim spre casă pentru că deja eram uzi?
mi-a plăcut mult acel moment și l-am contemplat
în solitudinea mea până la epuizare;
ce stări monumentale mi-ai putut oferi...
în urmă cu ceva timp l-am cunoscut pe Alexandru Dragomir;
ce mult mi-ar fi plăcut să-l citim împreună.
am citit sute de cărți în singurătatea mea
și n-am reușit nici în zi de azi să împart timpul meu
la care nu prea mai țin pentru că timpul îmi aduce aminte
mereu de Tomaso Albinoni și omul ăsta mereu m-a făcut
să-mi doresc să nu mai mor;
ce gând sinistru pentru un nihilist.
vreau să-ți mai spun că în timpul acesta am numărat mii de pași fără tine
și de multe ori mă visez că merg la braț cu tine și,
poate, chiar vorbesc singur; cine știe ce-o mai spune lumea
despre mine...
dar ce mai spune lumea despre lume?
