Am obosit să tot umblu ca frunza-n vânt,
să cadă asupra mea doar spini de trandafir
şi eu să plâng în amurg, să râd şi să plâng...
Toate vor trece din amurgul meu în dimineaţa
tinereţii mele, toate se vor trezi la viaţă;
Sunt o frunză care a murit într-o tinereţe trecută
şi nu-mi pare rău pentru ceea ce sunt. Visul
nostalgiei mele puerile e o stare de ceaţă, ploaie
şi vânt... Sunt doar un suflet aflat în mijlocul unui anotimp
malancolic, trist, cu cerul sângeriu în tristeţea lui...
Sunt esenţial vieţii decât în nefericire şi mă transpun
într-o altă lume sau într-o amintire funebră. O divinitate
de lacrimi zburdă din ochii mei căprui, şi simt cum se
rostogolesc veşniciile în lacrimile-mi nesfârşite. Ochii mei
sunt prea întunecaţi pentru seninătăţi şi înălţimi!
Mă simt subţiat până la o moarte de gânduri, la un calvar
trist în nostalgia lui. Oare n-am uitat tristeţea de prea
multă tristeţe? Spre o lume tristă se îndreaptă glasul
singurătăţii mele, plâns de chemări în vid, de lacrimile
care zbiară în gol... Spre cine mă îndrept?
Amintirile mă năpădesc ca pe un bătrân. Am sufletul în
ceaţă, ploaie şi tristeţe. O lume fără speranţă şi îmbibată
de gustul amar al lacrimilor. Numai disperarea îmi va putea
schimba cursul vieţii mele, aureola, nimbul şi pasiunea
durerii mele. Lacrima îmi e oglinda în care privesc!
să cadă asupra mea doar spini de trandafir
şi eu să plâng în amurg, să râd şi să plâng...
Toate vor trece din amurgul meu în dimineaţa
tinereţii mele, toate se vor trezi la viaţă;
Sunt o frunză care a murit într-o tinereţe trecută
şi nu-mi pare rău pentru ceea ce sunt. Visul
nostalgiei mele puerile e o stare de ceaţă, ploaie
şi vânt... Sunt doar un suflet aflat în mijlocul unui anotimp
malancolic, trist, cu cerul sângeriu în tristeţea lui...
Sunt esenţial vieţii decât în nefericire şi mă transpun
într-o altă lume sau într-o amintire funebră. O divinitate
de lacrimi zburdă din ochii mei căprui, şi simt cum se
rostogolesc veşniciile în lacrimile-mi nesfârşite. Ochii mei
sunt prea întunecaţi pentru seninătăţi şi înălţimi!
Mă simt subţiat până la o moarte de gânduri, la un calvar
trist în nostalgia lui. Oare n-am uitat tristeţea de prea
multă tristeţe? Spre o lume tristă se îndreaptă glasul
singurătăţii mele, plâns de chemări în vid, de lacrimile
care zbiară în gol... Spre cine mă îndrept?
Amintirile mă năpădesc ca pe un bătrân. Am sufletul în
ceaţă, ploaie şi tristeţe. O lume fără speranţă şi îmbibată
de gustul amar al lacrimilor. Numai disperarea îmi va putea
schimba cursul vieţii mele, aureola, nimbul şi pasiunea
durerii mele. Lacrima îmi e oglinda în care privesc!
