Dorință de legendă

Întreaga ta ființă mi-ar refuza
această rece și nemiloasă demolare
a gândirii mele, acest refugiu
împotriva cunoașterii...

Străpuns de cuvinte și uitat
ca și prefața unei cărți, mă simt
în pasiunea unui text în care un poet
își "plânge" clipele solitare.

Singur, sceptic... Cineva mai sceptic
și singur decat scepto-singurătatea mea?
Ponegrirea îmi devine o intuiție,
un declin al admirației mele.

Refuz în declinul inspirației mele,
în ordinea lucrurilor care mă fac om.
Sunt eu în căutarea unui refugiu,
în căutarea unui destin aprig.

Agonie de gând

Amorțit în agonie, de neant,
amurg și chin.
Mă văd scăpat, pierdut de lume
de lumea-n care m-am născut.

Clipe libelulice

Și stau așteptând în urma-ți solitară,
în pașii tăi ce limpezi ei pășesc,
timidă ești, timid îți este gândul,
în preajma mea, tu, veselă precum ești;

Și nopțile ce ne-au ajuns din urmă
lângă noi se nasc tăceri,
privindu-ne amestecați de gânduri
însetați de noi vom fi mereu.

Flămânzi în dragoste, atingeri și cuvinte,
stăm timizi în propriul nostru colț,
clipe în ramă, clipe ce se duc spre tine
amintiri ce-au fost, vor fi mereu.

Gândul zilei

Aforism:



Cu toate că singurătatea mi-a dat speranța pentru a nu mai fi, tot în singurătate mi-aș reîntoarce gândul...

Clipe în ramă

Și gândul de m-ar ucide peste noapte
în umbra nopților în care eu am plâns,
nu sunt orfan, am lacrimi însângerate
și n-am curajul a privi-n trecut.
Și norii sinceri ce-n văzduh pictează
nimbul mapamondului pierdut,
stau și oftez în umbra timpurilor noastre
și n-am speranța că voi zâmbi tăcut.
Nimeni, sufletu-mi și zarea
nu vor avea final plăcut,
eu singur mă grăbesc în lumea largă
dar n-am habar spre ce mă duc...

Aștept să vină clipa nopții,
aștept bătaia gândului leal,
un gând vlăstar ce-mi tulbură privirea
în noaptea tristă când tu n-apari.
Și-aștept cu ochii îndreptați spre ceruri
privesc peste coline și tu n-apari,
însângerate așteptări, clipe amare,
privesc peste coline când tu n-apari...
Și uit acum în pragul morții,
uit cum tu veneai cu lacrimile-n ochi,
zăcut îngândurat, pomeții-mi roșii
și n-am habar că tu-ai plecat.

Cuprins de patima salbatică,
de nopțile în care am stat ascuns,
am tot fugit de mine însumi,
am tot fugit spre asfințit...
Nu am curaj, nu am nici zile,
nici idei, toate s-au dus,
m-am tot zbătut în aste clipe,
totul am pierdut din ce-am avut.
Clipe în ramă, clipe de veghe
te-am zărit într-un apus,
amurg a fost, amurg să fie
în liniștea ce mi-ai pătruns.

Acum, în valea plângerii și a uitării,
mă-ndrept spre dealul "înverzit" de foc,
alerg și dus mă simt în lume,
în lumea-n care nu mai am loc.
Eu plângând cu lacrimile-n palmă
le sorb amar și mă trezesc,
din veghe, solitudine și amorțeală
mă simt abandonat în trupul meu.
Siguranță, liniște și pace,
la umbra norilor eu stau ascuns,
mai am o clipă, o amintire într-o ramă
un suflet jovial greu de atins...

Îmi spuneam anevoios odată

Îmi spuneam anevoios odată
că sunt singur și-ncruntat,
dar prin prezența-ți feminină,
cu ochii-n ceruri m-ai ridicat.

Îmi spuneam anevoios odată
că-s plecat în lume-nlăcrimat
și-alerg, alerg spre infinituri,
cu gândul amorțit și destrămat.

Îmi spuneam anevoios odată
că nici lacrimi nu mai plâng
dar m-ai făcut să simt tristețea,
amurgul, gânduri din trecut.

Înorat și trist e cerul,
îmi spuneam anevoios privind
și pașii mei se șterg în urma-mi,
dar sunt oare fericit?

Ignorat de mine însumi,
îmi spuneam anevoios privind,
nu-s creat de-aceste vremuri,
sunt născut cu gând trecut.

Îmbujorat, timid și singur,
îmi spuneam anevoios privind,
oglinda care-mi reflectează
chipul de bărbat matur plângând.

Rugăminte la marginea chipului tău

Înfățișarea-ți frumoasă și senină,
ochii-ți sunt strălucitori,
părul și sprâncenele-ți negre, albul
și rumeneala feței tale;

totul stârnește a voie bună,
a simpatie, delicatețe și sensibilitate.
Mă simt nou înaintea ta, nou dar singur
și fără gram de speranță în a mai trăi.

Cu frumusețea ta voi trece munții,
mă voi vindeca de singurătate și nu voi mai plânge.
Dar oare tu prin farmecul tău stelar
vei putea fi ceea ce ai fost cândva?