Rostul singurătății

Mai am un gând
și câteva cuvinte;
cum să-mi clădesc din ele o poezie
și-un vis unde să stau să-l aștept?,
și cum să cred că în urma mea
nu există decât un șir lung de clipe
care nu mi-au dat nimic pentru viitor?
Urmăresc trist un nor pal,
o rază de soare ce plânge,
o voce ce-mi cântă cald și-i
îngenunchiază pe toți profanii,
o duioșie a unui cer plăpând
ce-mi reamintește de durere,
de singurătate și de plâns,
de Zweig când afirma
„istoria este nedreaptă pentru cei învinși”,
de nopți nedormite,
de destinul ce se află într-o aripă amară,
de Van Gogh, pentru că nu a ajuns pe steaua la care a visat,
de tine
și de această poezie efemeră;  
singura dreptate care a rămas! 

Nebunie

De-aș putea sfârși precum Nerval

în vântul ce adie abisal,

în groaza tristelor tăceri morbide,

în fața unui cer casant.

De-aș înnebuni ca Nietzsche

sub norii infernali ce n-au apus,

un cântec trist, delir și suferință

în profeția singurătății de acum. 

 

Supraviețuirea unui seism

Mi-aș dori să mă retrag

precum Montaigne,

într-o bibliotecă,

la etajul al doilea al unui turn

și să reflectez asupra operei mele;

Doamne, e timpul să plâng!

Toamna a fost mare,

frenetică și solitară,

tristă, sardonică

și cel singur - adică eu -

va fi singur multă vreme

și va plânge,

va plânge multă vreme

înecat în lacrimile unei toamne

apuse pentru o veșnicie dureorasă.

Gând

„Singurătatea: e tot ce a fost, ce este și ce va fi.”

Gând

„Tot ceea ce am făcut până astăzi, totul, absolut totul a fost inutil!”

Gând

„Scepticii, cu toții se vor duce în infern, iar misticii, nu toți vor vedea împărăția!”

Gând

„Ce greșeală fatală să te zămislești!”