Lăuntrul

lui Emil Cioran

ce-i mai aproape decât lăuntrul?,
așa cum o spunea Rilke;
și vânt, și ploi, și vreme rea
pe toți îi ține-n case;
poeți, romantici, pluviofili,
aleargă afar` din case.
și zbuciumul confuz, deghizat etern
și negrul pământ, loc de epitaf;
acol sfârșesc poeții, chiar și-analfabeții...

ce flux de nimic că viața-i grea,
n-are logică și nici destin;
de m-aș putea preschimba-n ceva,
aș alege să fiu nimic, sau piatră.
am prins amarul vieții și gustul de-a muri,
m-arunc în risipiri eterne
și nu știu dacă-i vis, dacă-i compromis.
tăcut am fost, tăcut voi fi,
tăcută e și moartea, tăcuți sunt pașii-n cimitir,
tăcut adie ploaia.

ce înseamnă oare, o viață fericită?
lumea de afară să o zămbind?
să fie o vară eternă, un singur anotimp?
ce s-ar întâmpla cu toamna
și cu tot ce-i trist?, n-ar mai plânge norii,
nici lacrimi de sfinți.

se prăbușesc destine, dăinuiri de-azur,
ies cuvinte-afară dintr-un chin vetust;
se suferă de-o viață, învrăjbiți și triști
și-nvolburări profunde se iscau pieziș.
gându-i zvelt, în vechea închinare,
în ciuda tăcerii ce-ar fi trebuit să fim,
bucăți, frânturi, din vise se strecoară,
în clocotul tăcerii pe ascuns.
se strigă cu putere, totul se dărâmă
o, ce noapte tristă se așterne iar,
iar tu, tu, rămășiță, tot ce strigi e în zadar.

pasul trist nicăieri nu duce,
văicăreli profane, trup fără veșmânt;
domol, cu fruntea aplecată și sudoara plânsă,
zac într-o odaie fără legământ.
osândit de vreme, de strigătul lăuntru,
alerg pe un pământ ce m-ar măcina,
călcăm în picioare locul de odihnă
și fugim în case, nori se-adună iar.

Gând

România, după mascarada din 1989, niciodată nu a emis un „certificat de deces” Partidului Comunist care, culmea, încă-i îmbibat în nostalgia majorității (prin mersul la vot) pentru că, unii membri de partid doar și-au înlocuit carnetele de membru cu cele ale Frontul Salvării Naționale, aflat la putere imediat după ce se încheiase ultimul act din teatrul „Decembrie 1989”. În prostia românească, cronică ce-i drept, au fost judecați doar 25 de membri ai Biroului Politic și ai Comitetului Central al P.C.R. și 11 generali de securitate și miliție. Doar 29 de membri marcanți ai partidului comunist, ai securității și miliției au fost condamnați pentru „instigare la crimă”. Aceste condamnări se refereau doar la evenimentele dintre 16 și 22 decembrie. Pe lângă, 800 de persoane au fost susecte de „terorism” și au fost eliberate la începutul lui 1990. După 2004, când nemernicul de Băsescu câștiga alegerile, ridicase la rang de general, pe timp de pace, foști securiști, cât nu ridicase Hitler cu Stalin pe timp de război. Actualul șef al statului îi urmase exemplu, dar toate aceste chestiuni au devenit între timp clasificate, secret de stat și prin „Fereastra Overton”, dau ăștia cu voi de pereți prin toate mijloacele. Românului îi rămâne să se întrebe un singur lucru: de ce merg atât de greu treburile în țara asta? Dacă îți adresezi o asemenea întrebare, înseamnă că nu ai înțeles rolul comunismului și nici nu se mai pune problema să pricepi ce-i în jurul tău. Avea Cioran o vorbă mare: „despre fericire, pot vorbi doar din auzite.” Așa și poporul român, „despre politică, pot vorbi doar din auzite”.

Întâmplări

ne-am întâlnit pe-o viață-ngustă,
ea venind din sens opus;
ne-am atins unul de altul
și-am pășit în sens opus. 

Veghe

privesc în fața mea cuvinte,
adânc la simt, nu le rostesc;
mă-ndrept firav printre  ruine,
cu tremur, iscusit, firesc.

asupra mea, lipsit de tine,
în clipe amurgite n-a fost ușor;
m-am destrămat orbește fără tine,
nici nu știu ce sunt, ce-am fost.

privesc în sus la întâmplare,
trec zile reci fără să simt;
în grabă mă tot duc spre moarte,
cu pași grăbiți îți spun ce simt.

și plec în rătăciri de-o viață
și-alerg spre zări ce au apus;
mă uit la mine ce-am fost în viață
și văd curios acest destin.

Trec pe străzi încet

stă moartea
o tresărire sau o umbră
într-o zi sau noapte
nici nu știu
i-aș da o palmă s-o trezesc
din nemurire
din arcuirea unui moft plăpând

se încremenesc căscaturi
de oameni ce-s la fel de singuri
si-și venerează moartea
în preznetul dur
amărăciunea vieții
mi-e tot mai pustiită
și se-ntreabă lumea
ce-i atât de greu

aș scrie o elegie
în timp ce oameni mor
în timpul ce se scurge
și sunt lipsit de dor

mint cu vrăjmășie
căci mor de-atâta dor
mi-s tălpile refugiu
în propriul meu decor

O simplă repetare

unei

te-aș duce la toate altarele lumii
și chipul tău ce-i atât de blând
sub lumina unei lumi nebune
la pieptul tău să zac profund

tot ceea ce ești mi-ești măreție
un Adagio ce răsună atât de greu
poți fi muza unei seri de iunie
într-un Allegro ce-i la fel de greu

Răspuns

unei doamne și lui Emil Cioran

mă întrebase o doamnă:
„cum adică,
într-un neant ce nu-i finit?”
pe loc nu i-am răspuns
sub nicio formă
și m-am tot gândit
că neantul nu se va
sfărâma vreodată
de aceea nu-i finit
ci,-n expansiune precum Universul
fără să simțim
de fapt
zădărnicia vieții
în declinul verbului a fi

mă imaginez în fața morții
ca-ntr-un neant ce nu-i finit
bătrân sau tânăr
fragil sau foarte puternic
într-un timp posomorât

mor în loc să-mi trăiesc visul
și mă închid în tăcere judecat
mă surp paralel cu lumea
dar într-un mod mai delicat