Îngenunchiat

Am îngenunchiat în faţa unui copac
şi i-am spus despre durerea mea,
despre cum acest timp trece în fragmente...
căci mereu îmi aduc aminte de mine.

M-am repezit pe gardul viu şi verde
şi îngenunchiat, îngenuchiat m-a despărţit
asupra zâmbetului de soare căci şi el
are nas şi gură, ochii şi urechi,
trup şi suflet, gând şi lacrimi...

Stând în amintire pe o bancă solitară,
vorbesc cu frunze şi ramuri cântătoare
şi îngenunchiat, îngenunchiat rămân
cu gândul şi tot aşa mă apără veşmântul.

Putrezeam de zâmbet şi fericire
atunci când noi plângeam de dor.
Aş vrea să pot odată să te adulmec
să te simt pe trupul meu, gol...

Definitie despre dragoste

Dragostea e un război.
Trebuie să existe un învingător
şi un învins, un cuceritor şi un cucerit.
Două teritorii de suflete se zbat,
se luptă pentru un adevăr conjugal,
pentru o stare de spirit şi
dreptate mai presus de cuvinte...
Pentru mine dragostea e un "exscelsior"

În emoţia ta atunci când te privesc

Retrăia senzaţiile celor dintâi emoţii
şi sărmana ei inimă strânsă înflorea de iubire.
Un vânt cald îi mângâia obrajii; zăpada
se topea, picurând strop cu strop
pe firicelele de iarbă atât de fragede
ca şi trupul, degetele, ochii ei...

Mă fermecai privindu-te, cu privirea
în care tremura o lacrimă, ca apa după
furtună în potirul unei flori. Te-am atras
spre mine să pot mângâia părul tău neted,
în care, în lumina amurgului, se oglindea
ca o săgeată de aur o ultimă rază de soare.

Abjur în termeni

Scriu pentru că acesta e unicul
lucru care-mi dă un sens.

Destinul meu e să fiu înţeles
decăt de un singur om, stăpân... Eu!

Încerc să-mi umplu singurătatea
cu versuri, cuvinte...

Dar nici eu nu mai bănuiesc
cât sunt de nefericit...

Îmi este frica de un vers
dupa ce mi-am inundat poezia!

Despletit de freamăt

Erau primele zile a lui decembrie.
Între liniile colinelor, valuri
de ceaţă se lungeau până în zare;
altele se destrămau, urcau, se
risipeau... Prin spărtura norilor,
sub o rază de soare, se zărea în depărtare
chipul tău fermecător, plin de iubire
şi dragoste. Pâlcuri de copaci,
din loc în loc, se iveau ca nişte stânci
negre; şiruri înalte de plopi îşi scoteau
vârfurile din ceaţă şi semănau cu
nişte prundişuri măturate de vânt,
ca nişte sunete de vioară...

Autoportret într-un ciob de sticlă

Mă lăsam furat de legănarea melodiilor
şi-mi lăsam fiinţa vibrând în leagănul
arcuşurilor de vioară care mi se plimbau
prin nervi. Nu mă satur privind costumele,
decorurile, personajele, copacii pictaţi
care tremurau în această vreme plumburie.

Degetele îmi sunt reci, învineţite de frig...
Sunt altern al pesimismului, al singurătăţii,
al formelor de relief din afara sufletului meu.
Mă pierd în fiecare cuvânt scris, în fiecare
silabă, sunet, vocală... Trăiesc în poezia
unei inimi frânte, unui glas pierdut în noapte.

Nichita Hristea Stănescu

26 de ani, de la moartea "tatălui" meu. A fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

Ai plecat! Nu am ajuns să te cunosc,
să-ţi vorbesc, să-ţi spun de ce
te-am ales pe tine stăpânul poeziei...

Eşti un creator de versuri divin,
stăpân pe versurile tale sensibile.

Te cunosc din versuri şi doar atât.
N-aş putea să-mi aleg un alt învăţator,
un maestru, un dirijor de versuri.

Au trecut anii şi tu ai rămas la fel,
căci versurile tale veşnic vor domni...

Mi-aş fi dorit să pot să aduc un zâmbet
pe chipul tău melancolic, plin de
tulburarea ta, plin de o întâmplare.

Nu mi-ar sta mie în caracter să te critic,
să-ţi spun cât eşti de bun sau de rău...

În fiecare poezie îţi spun un "adio",
un cuvânt de rămas bun, căci tu devreme
ai plecat în nefiinţă, devreme ai plecat la drum.