Gând

Mi-am găsit rostul în această viață deplorabilă fără sens. Nici pe Dumnezeu nu-L mai caut, nu merită efortul unei zădărnicii, parcă, demult apuse. Sunt ceea ce sunt, ceea ce Dumnezeu știa că voi fi.

Gând

Pesimismul este ca o capcană în prezentul meu și, ca în orice capcană, este mai ușor să intri decât să ieși.

Gând

Ludwig Wittgenstein spunea: „Noi presupunem că Pământul există de mulți ani” (sau ceva asemănător), sună, firește, ciudat că noi ar trebui să presupunem așa ceva. Eu zic: „Noi presupunem că Dumnezeu există de mulți ani” (...), sună, firește, ciudat că noi ar trebui să presupunem așa ceva.

Noblețea tăcerii

Singur supraviețuiesc
într-un timp putrezit în lăuntrul meu,
înghițit de urâtul existențial,
în nefericita clipă
zdruncinată de verb,
fără voia mea,
fără Dumnezeu,
fără eul meu;

singurătatea presupune
distrugere,
renunțare,
nihilism și
uitare.

L-am văzut pe Dumnezeu într-o umbră,
într-un crepuscul de amurg,
într-un abis fără fund,
într-o noblețe a tăcerii...
Oftez în eternitatea
frânturii existențiale
și mă declar singur
ca însuși Dumnezeu, și,
rătăcesc printre lacrimi,
dinamism și ființă;
plângând îmi spun
sub povara unei vieți aneantizate:
„Mă târăsc spre moarte iubind viața pătimaș!”

Gând

Toamna a venit ca un flux, ca o adiere de zefir și prin existență, parcă, sunt transfigurat de încă o certitudine, de încă o rătăcire a unei gândiri exilate din contemporan.

Gând

Tăcerea este mai profundă decât orice rugăciune. Prin tăcere poți ajunge pe cele mai înalte culmi.

Gând

Mă mențin în lume din confuzia certitudinii!