Orientări

ce gri-i afară
și mi-am adus aminte
că de tine nu mai știu ceva;

mă tot gândesc
cum ai trecut peste toate în lipsa mea
și, parcă, mă cuprinde gelozia
în absența ta;

Blaga spunea:
în mine se mai vorbește și astăzi
despre tine,
nu uita,
-în mine se mai urlă
și astăzi despre tine-,
dar ecoul strigătului lăuntric
nu-mi depășește ființa.

citeam în cartea lui Belenki,
cum că, Biblia-i o născocire
a unor șarlatani și, parcă,
șarlatan mă văd și eu
pentru că te-am părăsit și
te-am tratat superficial ca pe un text biblic.

mi-ar fi plăcut să te fi studiat
mai profund;
să-mi fi luat alură de de arheolog
în preajma-ți
sau să te fi studiat cu măestria
unui criminalist...
poate atunci te-aș fi cunoscut
cu adevărat și astăzi nu te-aș
mai fi scris în versuri oftând. 

Gând

În studiul textelor biblice, Spinoza spunea: „căci tot ce este împotriva naturii este și împotriva rațiunii, și tot ceea ce este împotriva rațiunii este absurd și de aceea trebuie respins”. Spinoza spunea aceste cuvinte vizavi de minunile pomenite în scrierile biblice, pentru că nu au nimic comun cu realitatea și contrazic legile naturii. Cuvintele lui Spinoza, pe care le citez din nou: „căci tot ce este împotriva naturii este și împotriva rațiunii, și tot ceea ce este împotriva rațiunii este absurd și de aceea trebuie respins”. – le îndrept spre lumea contemporană adică, spre homosexualitatea de astăzi.       

Gând

De fiecare dată când îl contemplu pe Johann Sebastian Bach, trăiesc sentimentul unei noi geneze și-n mine se zămislește o stare adamică, o stare de-o singurătate fundamentală.

Poezia unei stări

unei

Într-o dimineață,
sufletul mi se trezise;
s-a îmbrăcat demn
și a plecat spre ea;
nu s-a mai întors
niciodată de atunci.
(...) 

Mai e puțin

 unei

Mai e puțin până în Praga,
de mână să te țin pe străzi pustii;
să fim doar noi și spiritul lui Kafka
și-n pași boemi să ne iubim.

Teoria catastrofei

unei vieți absurde

viața e un lagăr nebun
și oamenii sârmă ghimpată
fără să vrei te supui
o clipă (...) și ieși din viață

cu toții avem o iubire
ce-i lacrimă sau zâmbet pe față
o luptă ce parcă-n amurg
se schimbă în moarte deodată.

Să dau cu-al vorbei

unei

Cât de profund e să te plimbi
prin frig și ploi mărunte,
să te vezi singur ca-ntr-o imagine
aproape apocaliptică,
într-un parc,
poate, chiar și-ntr-o librărie;
să te vezi pendulându-ți
mâinile pe lângă corp,
reci ce-i drept,
dar fără să le ascunzi
în fața naturii
și să te tot îndrepți
spre destinații necunoscute
ca și cum pașii te-ar gândi pe tine.
Aici e declinul,
majoritatea ies în oraș
doar când se poate fuma
pe o terasă, în rest,
terasele-s lipsite
de tot ce-i spiritual,
dar, poate că, și nu mă înșel,
acești majoritari
stau liniștiți în case,
citind, cu o cană aburind
lângă ei
și eu îi critic nevăzut;
legea asta cu fumatul e un paradox
pentru că,
încă nu am văzut oameni
tremurând de frig
în fața blocului.
În fine, în fața Penitenciarului,
un tânăr și o tânără,
(astăzi trebuie specificat)
se sărutau cu foc și tot încercam
să-mi imaginez dacă e o simplă
eliberare sau,
o grea condamnare.