Blestemul de a fi

am fost adesea prin ruine

pe străzi pustii nici nu mai știu

aș vrea să te mai zăresc o clipă

că tot mă chemi și nici nu știu

mi-e prea târziu în astă viață

cărări pierdute m-au chemat

era un glas ce-n mine zace

ți-era iubirea ce-a rămas

sunt simbolul tristeții tale

enigma taina care-am fost

sunt ultima suflare și-ncercare

a unei vieți cu gând anost

și nopți lugubre mă îndeamnă

să scriu un vers un gând orice

dar clipa asta destrămată

îi nu știu ce și nu știu ce 

Gând

Îmi uitam întristarea privindu-te și nu-mi pot imagina o altă adâncime a stării mele.  

Cel cârmuit în soartă

unei

de cele mai multe ori mi-ar fi plăcut să nu fiu

și-n tot acest timp lipsă prin care am trecut

mi-ar fi plăcut să nu te mai revăd vreodată

pentru că-n mine zace ceva necunoscut față de tine

și nici în zi de azi n-am reușit să gestionez acest sentiment,

uneori, atât de străin mie

mă macină gândul sinuciderii

și nu pentru că n-aș avea curaj

ci, pur și simplu, n-am certitudinea unde m-aș duce și,

poate, că te-aș întâlni pe acel tărâm străin

ce greu mi-a fost în singurătate

și ce momente adânci am dus în viață lipsiste de chintesență

și lipsa ta mă dărâmă și astăzi;

sunt o ruină și atât

și sunt convins că nu va exista niciun meșter

să poată reclădi ceva din mine

Gând

Timpul nu rezolvă absolut nimic, așa cum vorbește gura lumii!

Ce frumoasă

ce frumoasă ar fi fost iubirea

ce frumoasă ar fi fost plecarea

ce frumoasă ar fi fost singurătatea

ce frumoasă ar fi fost și viața 

mi-e dor

mi-e dor de Cioran 

și de anii trecuți

mi-e dor de Eliade și Culianu

mi-e dor că l-am aflat pe Dragomir

mi-e dor de-o moarte aspră cu venin

mi-e dor să fiu singur în fiecare zi

mi-e dor de fiecare noapte

mi-e dor că-n mine zace-un chin

mi-e dor de ce n-am fost vreodată

mi-e dor de plâns și de suspin

de banca din Parcul Civic

mi-e dor să mor câte puțin 

puținul ce m-așteaptă

mi-e dor de Bach și alte minunății

mi-e dor de plâns și lacrimi

mi-e dor de neant cu ochii închiși

mi-e dor de casă bătrânească

Gând

Când mă las dus de muzică... mi-ar plăcea să nu mai mor niciodată!