Neclintită nehotărâre!

Spectacolul naşterii
şi al morţii, este jucat
zilnic de zeci de mii de specii,
de plante şi animale, oameni...

Nu există nici măcar umbra unui simptom
de care să mă pot agăţa...
Nici umbra mea cu care să-mi
mai vorbesc, să mă îngân.

Arbori tăiaţi de pretutindeni.
Omul se extinde, omul e cancerul
acestui mapamond solitar într-o
galaxie solitară şi plină de negură.

Omul lasă urme pe unde trece.
El este cel ce face totul distructiv,
face ca inima altui om să nu-i mai bată,
să se cutremure în propria-i carne...

Ah, Dumnezeule! Cât oare voi mai putea trăi în suferinţă?
Cât voi mai păşi pe aceleaşi urme mereu?
Cât de mult vom mai îndura aşteptarea Ta?
Eu unul nu mai răzbesc. Mă lovesc mereu
de aceleaşi cadre mereu, de aceleaşi vieţi...
Aceleaşi gânduri mă urmăresc mereu
şi niciodată nu le pot scoate din umbră.
Aş fi vrut... aş fi vrut să pot să mă stăpânesc
de gelozie, să pot să schimb ceva în jurul meu,
chiar şi timpul, chiar şi lumea asta
creată în delir...

Dacă o singură picătură din ceea ce simt
într-un extaz excentric, m-ar arunca spre
o lacrimă de sfinţi, atunci cu siguranţă
voi ajunge atât de pur încât mă voi putea
oglindi doar în lacrimi de înger.

Vocea ta minune, este zgomotul pe care-l face
deschizându-se, poarta văzduhului.

classic car

Gândul zilei

Va putea duce Dumnezeu toate lipsurile mele? Va putea El sa se urnească, sub povara atâtor tristeţi?

Amurg, amurg, amurg!

Cu pleoapele lăsate,
revăd asfinţind soarele,
tragic de roşu şi violet,
luminând cu ultimele-i văpăi
scena aceea ca de-un campion de floretă.

Amurg, amurg, amurg!

Cu pleoapele lăsate,
revăd chipul tău în asfinţit,
tragic de frumos şi pur,
luminând cu ultimele-i văpăi
scena aceea de lacrimi pline de beatitudine.

Amurg, amurg, amurg!

Cu pleoapele lăsate,
revăd ziua de patru iulie,
tragic de frenetică şi şăgalnică,
luminând cu ultimele-i văpăi
scena aceea de candelă pâlpâind în întuneric.

Amurg, amurg, amurg!

Drumul către mine

Fără raţiune!

Întunericul alunecă la ochii mei
şi-mi reaminteşte de nopţi nedormite
umbre de durere fără chipul meu
adânc în ploaie, vise scormonite...
Amintirile mele triste ce vor să spele?
Oare ruşinea mea?
Toată ploaia ce-mi va unge
visele de demoni din ochii mei,
vise de singurătate nu pot găsi
pe aceste alei de vis...

Mă plimb prin această noapte
iar calea nu are nici o lumină.
Această noapte singur,
şi vântul adie în durere
şi dorinţa a apropierii de noapte
bate în ceasul de lumină.
Timpul are un cuţit otrăvit
de durere pentru mine,
pentru totdeauna, pentru noi...
A ta mână fragilă şi ochii tăi
plin de întristare
cum mi-au cuprins timpul şi îmbrăţişarea...
În aceste adâncuri cu porţiuni de cale netedă,
cu spaime de şoaptă şi gemete de ură,
cu lacrimi şi sfinţi, demoni melancolici,
păduri de roş-aprins şi toamnă fără voce.

Pătrund în mine fel şi fel de taine,
taine din tenebre şi din amurg,
dar tot ce pot să-ţi spun acum iubito
visez, visez şi greu gândul mi-l alung!

Dacă în loc de soare ar fi luna,
şi-n loc de lună ai domni doar tu,
atunci în întuneric aş vrea să pot muri şi poate,
a mele gânduri greu le-aş împlini.
Dacă în loc de ploaie te-aş asculta pe tine
şi în amiază să te zăresc pe nori,
siguranţa mea de veci de trai şi de tenebre
prin gânduri, zile, nopţi şi ploi am să alerg!...

Gând în margine de nimb

Mâna ta solitară, zburdalnică
în această vreme plumburie,
sub aceşti nori cenuşii,
gata, gata de o vărsare de lacrimi;
... pendulează în voia vântului
lângă pomii solitari fără pereche,
sub frunzele care dansează lin
în cădere o piesă de operă, un dans
de balet al amurgului, un dans al ploii...

Toată această coregrafie a toamnei
se aşterne pe chipul tău, pe umerii tăi
plini de dragoste, plini de patimă,
dezgoliţi de vântul care-ţi adie prin păr.
Ah, cât de minunat îţi este nimbul şi conturul
tău iubito, toată puritatea ta ce mi-ai
dăruito şi tot trupul tău ce-i peisaj de paradis.

N-am întâlnit tristeţe pe chipul tău,
cută şi sudoare, plânset şi ură...
Seninul văzduhului s-a aşternut pe pomeţii
tăi, pe buzele tale roşii ca două petale
de crizanteme, umede ca roua de pe tulpina
unui trandafir tânăr cu ghimpii verzi, înmuguriţi...

Ah, boboc pierdut printre ciulini
care ai înveselit un deal întreg,
mi-ai înveselit inima şi ochii,
buzele şi amprentele mâinilor mele,
tot trupul şi tot surâsul meu.

Ah, tu iubito ce mă cutremuri,
şi-mi aud exclamarea spunându-mi
"iubitule, iubitule"
ah, tu iubito ce mă cutremuri de emoţie,
şi-ţi aud glasul spunând "te amo, te amo".

Dacă te-aş citi in versuri!

Dacă aş deschide toate cărţile din lume
şi în fiecare vers ai domni doar tu,
mi-aş umple biblioteca cu un singur nume
şi acest nume îl porţi doar tu!

Dacă mâinile noastre au propriul lor nod
înseamnă că niciodată nu se vor dezlega,
niciodată nu vom plânge dupa noi...
Câtă frenezie domneşte între trupurile noastre!

Dacă cerul din azur s-ar transforma în cenuşă,
atunci cu siguranţă ne-am aştepta să plouă.
Dacă siguranţa noastră de a ploua s-ar transforma în toamnă,
atunci cu siguranţă am lovi toate frunzele pripăşite.
Dacă toate aceste frunze sihastre ne-ar sta în drum,
atunci înseamnă ca noi avem mâinile cu propriul lor nod,
atunci iubito noi am călători prin parcuri, pe alei,
pe acele trotuare crăpate de rădăcinile copacilor,
de toată frumuseţea nostalgică a naturii, a lunii Octombrie,
a tuturor secundelor ce trec feeric pe lângă noi,
a ploii de frunze ruginite şi a covorului roş-galben al naturii...

De ce aş lepăda toate aceste lucruri fermecătoare?
Aceste clipe feeric de neuitat, aceste gânduri ce pur
domnesc în mine, aceste versuri ce doar numele ţie ţi-au purtat.

Sinidisis

Ma-ţi privit ca pe un sicriu
care se îndreaptă în groapă,
ma-ţi făcut să scuip în urma mea,
să plâng în mizantropie...

Câtă vreme trăiesc, nădăjduiesc!
Toată carnea mea e ca şi iarba,
se vestejeşte ca o frunză de viţă,
ca un strugure devenit rozinchină.

Orice iarbă într-un deşert e 
ca o floare, orice cuget al tău
e un gând al meu, orice privire a ta,
în viaţa mea e ca o floare ca un imaş.

Ce-aş putea călca în picioare?

Ce-aş putea călca în picioare?
Umblu pe străzi, pe ciment,
dar calc în picioare o grămadă
de lucruri, mergând astfel.
Calc în picioare laşitatea poliţiei,
calc în picioare indiferenţa unei 
categorii de oameni faţă de suferinţa
şi durerea altei categorii de oameni.
Calc în picioare ignoranţa
poporului român, lipsa lui 
de interes sau curiozitate.
Calc în picioare lipsa de demnitate,
a procurorilor şi a ziariştilor
care trăiesc doar din minciună.
Calc în picioare tot sitemul politic,
şi sistemul unui procesc care se transformă
într-o întrecere oratorică între cel
care acuză şi cel care apără.
Calc în picioare organizaţia 
Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului,
care nu ridică glasul să strige...
Calc în picioare toate versurile mele,
toate editurile şi tot sistemul roman.
La fiecare pas parcă zdrobesc câte ceva
sub tălpile mele pline de bătături...

Tumular

Stau gărzi de pază-n cimitir,
stau flori ce-n gând veghează
şi morţi de ani, un plâns trecut
stau morţii şi veghează...

Stau sicriele saturn
îngropate fără viaţă,
şi cerul mult mai cenuşiu
de plânset nu se arată!

Feciori trântiţi slab la pământ
feciori cu lacrima fanată,
cu unghii trase pe mormânt
un vuit, crâşnet, greu se arată...

O cruce înfiptă la căpătâi,
marmură, granit şi piatră,
tot ce are acest mormânt
un trup lipsit de viaţă!

Mâncat de zile şi de timp,
mâncat sub clar de lună,
căci sumbre gânduri nu-l răpun,
... amurg de lună plină!

Henri Charrière

O existenţă primitivă,
plăcută şi liniştită.
Acest dar unic pe care
mi-l făcu-seşi, de-a fi liber,
fără duşman, magistrat...
doar mizantropia mea!

Marea aceea sufletească
atât de albastră,
uneori atât de verde,
alteori aproape neagră,
răsăriturile şi amurgurile
care scăldau totul într-o tihnă senină,
netulburată...

Toate aceste minunate lucruri
le-am strivit sub tălpile mele,
le-am dispreţuit...

Ca să plec încotro?

Am fugit spre nişte orânduiri
care nu vor să ştie de mine!
În lume!