Îngenunchiat

Am îngenunchiat în faţa unui copac
şi i-am spus despre durerea mea,
despre cum acest timp trece în fragmente...
căci mereu îmi aduc aminte de mine.

M-am repezit pe gardul viu şi verde
şi îngenunchiat, îngenuchiat m-a despărţit
asupra zâmbetului de soare căci şi el
are nas şi gură, ochii şi urechi,
trup şi suflet, gând şi lacrimi...

Stând în amintire pe o bancă solitară,
vorbesc cu frunze şi ramuri cântătoare
şi îngenunchiat, îngenunchiat rămân
cu gândul şi tot aşa mă apără veşmântul.

Putrezeam de zâmbet şi fericire
atunci când noi plângeam de dor.
Aş vrea să pot odată să te adulmec
să te simt pe trupul meu, gol...

Definitie despre dragoste

Dragostea e un război.
Trebuie să existe un învingător
şi un învins, un cuceritor şi un cucerit.
Două teritorii de suflete se zbat,
se luptă pentru un adevăr conjugal,
pentru o stare de spirit şi
dreptate mai presus de cuvinte...
Pentru mine dragostea e un "exscelsior"

În emoţia ta atunci când te privesc

Retrăia senzaţiile celor dintâi emoţii
şi sărmana ei inimă strânsă înflorea de iubire.
Un vânt cald îi mângâia obrajii; zăpada
se topea, picurând strop cu strop
pe firicelele de iarbă atât de fragede
ca şi trupul, degetele, ochii ei...

Mă fermecai privindu-te, cu privirea
în care tremura o lacrimă, ca apa după
furtună în potirul unei flori. Te-am atras
spre mine să pot mângâia părul tău neted,
în care, în lumina amurgului, se oglindea
ca o săgeată de aur o ultimă rază de soare.

Abjur în termeni

Scriu pentru că acesta e unicul
lucru care-mi dă un sens.

Destinul meu e să fiu înţeles
decăt de un singur om, stăpân... Eu!

Încerc să-mi umplu singurătatea
cu versuri, cuvinte...

Dar nici eu nu mai bănuiesc
cât sunt de nefericit...

Îmi este frica de un vers
dupa ce mi-am inundat poezia!

Despletit de freamăt

Erau primele zile a lui decembrie.
Între liniile colinelor, valuri
de ceaţă se lungeau până în zare;
altele se destrămau, urcau, se
risipeau... Prin spărtura norilor,
sub o rază de soare, se zărea în depărtare
chipul tău fermecător, plin de iubire
şi dragoste. Pâlcuri de copaci,
din loc în loc, se iveau ca nişte stânci
negre; şiruri înalte de plopi îşi scoteau
vârfurile din ceaţă şi semănau cu
nişte prundişuri măturate de vânt,
ca nişte sunete de vioară...

Autoportret într-un ciob de sticlă

Mă lăsam furat de legănarea melodiilor
şi-mi lăsam fiinţa vibrând în leagănul
arcuşurilor de vioară care mi se plimbau
prin nervi. Nu mă satur privind costumele,
decorurile, personajele, copacii pictaţi
care tremurau în această vreme plumburie.

Degetele îmi sunt reci, învineţite de frig...
Sunt altern al pesimismului, al singurătăţii,
al formelor de relief din afara sufletului meu.
Mă pierd în fiecare cuvânt scris, în fiecare
silabă, sunet, vocală... Trăiesc în poezia
unei inimi frânte, unui glas pierdut în noapte.

Nichita Hristea Stănescu

26 de ani, de la moartea "tatălui" meu. A fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

Ai plecat! Nu am ajuns să te cunosc,
să-ţi vorbesc, să-ţi spun de ce
te-am ales pe tine stăpânul poeziei...

Eşti un creator de versuri divin,
stăpân pe versurile tale sensibile.

Te cunosc din versuri şi doar atât.
N-aş putea să-mi aleg un alt învăţator,
un maestru, un dirijor de versuri.

Au trecut anii şi tu ai rămas la fel,
căci versurile tale veşnic vor domni...

Mi-aş fi dorit să pot să aduc un zâmbet
pe chipul tău melancolic, plin de
tulburarea ta, plin de o întâmplare.

Nu mi-ar sta mie în caracter să te critic,
să-ţi spun cât eşti de bun sau de rău...

În fiecare poezie îţi spun un "adio",
un cuvânt de rămas bun, căci tu devreme
ai plecat în nefiinţă, devreme ai plecat la drum.

Pe la amiază

Gândindu-mă, se iscau rafale de vânt
şi frunzele şuierau aplecate la pământ...
Frunzele de fag foşneau într-un freamat scurt,
în timp ce vârfurile copacilor, mereu în dans,
îşi continuau murmurul ca un vuiet,
ca o melodie plină în melancolia ei
auzit dintr-un arcuş de vioară putredă...

Gândul, mai vag decât oceanul,
strălucea astfel în ochii ei
într-o ceaţă trandafirie. Viaţa ei
clocotitoare, tumultoasă, era totuşi
separată pe vise, clasificată în
tablouri distincte...

Avea un fel de ataşament tâmp, plin de
admiraţie pentru el, de voluptăţi pentru
ea, o beatitudine care o amorţea;
sufletul ei se cufunda în această beţie
şi se îneca, prăbuşită, ca ducele de Clarence
în butoiul lui cu vin. Era aşa frenezică,
plina de pasiune, de orgoliu, de toate
întâmplările acelea diafane ale unor zile de amurg...

Nu-şi mai putea ridica pleoapele. Păreau
croite special pentru prelungile priviri
amoroase în care pupila i se pierdea
undeva în josul buzelor mele, în lumină...
Oftatul meu e toată duioşia ei, toată
aventura unui soare ce străbate un azur
în lumina lui canonizată.

"Scroafa homosexuală"

Era începutul lui Decembrie, când
înfloreşte românul şi răsare zăpada;
un vânt rece se rostogoleşte peste
centrul oraşului Timişoara...

Printre stinghiile umbrarului şi
dincolo de ele de jur-împrejur,
se vede râul care desena prin centru,
în iarbă, arabescuri ilegale.

Aburul serii se înălţa printre
oamenii golaşi de minte, estompându-le
contururile cu o umbră roşie,
mai palidă şi mai transparentă decât un căcat...

În depărtare, treceau vitele;
nu li se auzeau nici tropotul nici mugetele;
iar clopotul continua să bată, prelungindu-şi
în văzduh vaierul paşnic, plin de prostie.

Legănaţi de dangătul repetat de minciuni,
gândul tinerei nu mai rătăceşte printre
vechile amintiri ale tinereţii şi ale anilor
petrecuţi într-o revoluţie mincinoasă...

Nu-şi mai aminteste nici de sfeşnicele mari
care au ars pentru cei ce au adus o victorie,
un gram de speranţă, un gram de vorbă buna:
"Sus comunismul, sus comunismul!"

Oftând adânc

Ascult fascinat sunetele clopotelor
de biserică, care se tânguiesc
atunci când aruncă spre cer
o rugăminte poetică, frenezică...

În acelaşi timp, o adiere
răscoleşte frunzele oţetarilor.
Unu nor pendulează pe cerul
decolorat de ceaţă tomnatică.

Mă simt ca o buruiană într-o seră,
ca o frunză pe o apă curgătoare,
ca o buburuză în pumnul unui coleric,
ca un copil la sânul tău iubito...

Mă simt atât de sumisiv în preajma ta,
atât de cald şi de pueril, singuratic...
Din tot ce-am fost, n-am să mai fiu
şi tot ce-am plâns, n-am să mai plâng.