Pe la amiază

Gândindu-mă, se iscau rafale de vânt
şi frunzele şuierau aplecate la pământ...
Frunzele de fag foşneau într-un freamat scurt,
în timp ce vârfurile copacilor, mereu în dans,
îşi continuau murmurul ca un vuiet,
ca o melodie plină în melancolia ei
auzit dintr-un arcuş de vioară putredă...

Gândul, mai vag decât oceanul,
strălucea astfel în ochii ei
într-o ceaţă trandafirie. Viaţa ei
clocotitoare, tumultoasă, era totuşi
separată pe vise, clasificată în
tablouri distincte...

Avea un fel de ataşament tâmp, plin de
admiraţie pentru el, de voluptăţi pentru
ea, o beatitudine care o amorţea;
sufletul ei se cufunda în această beţie
şi se îneca, prăbuşită, ca ducele de Clarence
în butoiul lui cu vin. Era aşa frenezică,
plina de pasiune, de orgoliu, de toate
întâmplările acelea diafane ale unor zile de amurg...

Nu-şi mai putea ridica pleoapele. Păreau
croite special pentru prelungile priviri
amoroase în care pupila i se pierdea
undeva în josul buzelor mele, în lumină...
Oftatul meu e toată duioşia ei, toată
aventura unui soare ce străbate un azur
în lumina lui canonizată.