Străinul toreador

Eşti departe şi amintirea ta
e tristă-n sufletul meu,
eşti departe şi plâng, plâng
ca un copil în bezna odăii.

Care-i limita gândirii tale?
M-ai uitat atât de departe de tine,
atât de trist m-ai lăsat şi singur
şi tu, tu zâmbind te trezeşti "toreadorule"

Prefer să văd dansul lebedelor în lacrimile
vărsate de ochii mei amari, căprui ca
lutul pământului şi să fiu flegmatic
în tristul meu amurg!...

Acolo unde eşti, acolo te visez
şi orice gând melancolic mă duce la tine...
N-am să pot să te scot din mintea mea,
n-am să te alung ca pe un vagabond,

Dar am să încerc să uit cu timpul
căci mă frământ şi mă simt rănit!
Sunt doar un maniac al singurătăţii
şi tu n-ai să înţelegi aceste.

Deşertul nu e făcut pentru nomazi,
nomazii au fost făcuţi pentru deşert.
Dar eu, eu nu am fost făcut pentru singurătate
ci singurătatea a fost făcută pentru mine.

Dar tu?, tu ai fost făcut pentru călătorii,
pentru despărţire, pentru regrete...
Câte amintiri îţi mai năpădesc memoria?
Câte lacrimi ai mai vărsat "străinule"?

Dacă te-ai încarna în Don Juan te-aş zări
pretutindeni, dar nu eşti decât un biet
Ulisse, nici arcul şi tolba săgeţii
nu-ţi mai aparţin, ai rămas un pustnic...