Supremul gând uitat în amintire

Amintirile mele, cu imagini de lacrimi
şi armonii de vioară, mă întorc în timp,
în închinări pustii de om singur şi plâng,
plâng în toată veşnicia înaltului cer.

Melancoliile îmi trezesc timpuri ale
trecutului, peisaje singuratice şi tăcute,
peisaje ale mărilor şi munţilor uitării. Îmi
apropii depărtările, îmi răscolesc timpul

şi toate primăverile mele îmi scot la lumină
bănuiala tristei mele melancolii. Trec prin timp
şi-l simt în mine, al meu. Îmi revelează muzica,
plictisul şi lacrima mea solitară.

Îmi iubesc viaţa pe care o detest, îmi iubesc
tristeţea pe care o iubesc şi iubesc dorinţa
de a îmbrăţişa un lan de stele...
Suferinţa mea e modul suprem luat în serios!

Plâng!

Gândul zilei

Sunt un disperat pasiv!

Ispită în umbre

Mi-e frică de timpul trecut al lucrurilor,
de aceste tonuri subterane care mă înspăimântă.
Răzbat în aceste ceasuri de tristeţe şi simt
că aceste taine îmi sunt parcă dintr-o altă lume.

Sunt doar o umbră şi jocul meu pe acest pământ
e doar o supremă amăgire a sufletului meu. Dansul
muzicii mele este extazul suprem al timpului.
Sunt doar o victimă a supravieţuirii mele!...

Am ajuns într-o navigare a ispitelor, a umbrelor
în această fermecătoare şi solitară viaţă de om
singur. Sunt gol, sărman şi cerşetor şi fug de trista mea
povară în umbră şi în cântecul singurătăţii mele.

Ondulaţia tristă a gândului

Am obosit să tot umblu ca frunza-n vânt,
să cadă asupra mea doar spini de trandafir
şi eu să plâng în amurg, să râd şi să plâng...
Toate vor trece din amurgul meu în dimineaţa
tinereţii mele, toate se vor trezi la viaţă;

Sunt o frunză care a murit într-o tinereţe trecută
şi nu-mi pare rău pentru ceea ce sunt. Visul
nostalgiei mele puerile e o stare de ceaţă, ploaie
şi vânt... Sunt doar un suflet aflat în mijlocul unui anotimp
malancolic, trist, cu cerul sângeriu în tristeţea lui...

Sunt esenţial vieţii decât în nefericire şi mă transpun
într-o altă lume sau într-o amintire funebră. O divinitate
de lacrimi zburdă din ochii mei căprui, şi simt cum se
rostogolesc veşniciile în lacrimile-mi nesfârşite. Ochii mei
sunt prea întunecaţi pentru seninătăţi şi înălţimi!

Mă simt subţiat până la o moarte de gânduri, la un calvar
trist în nostalgia lui. Oare n-am uitat tristeţea de prea
multă tristeţe? Spre o lume tristă se îndreaptă glasul
singurătăţii mele, plâns de chemări în vid, de lacrimile
care zbiară în gol... Spre cine mă îndrept?

Amintirile mă năpădesc ca pe un bătrân. Am sufletul în
ceaţă, ploaie şi tristeţe. O lume fără speranţă şi îmbibată
de gustul amar al lacrimilor. Numai disperarea îmi va putea
schimba cursul vieţii mele, aureola, nimbul şi pasiunea
durerii mele. Lacrima îmi e oglinda în care privesc!