Distih dublu (Rugă ne-ntreruptă)

Dacă plângi şi prin lacrimi vei aduce ploaia,
voi simţi că-n ochii tăi se aşterne seara...

De-ar fi, de nu ar fi o simplă elegie,
regretul, gândul şi uitarea vor fi o veşnicie;

Gânduri, sentimente şi stări cuvântate unei libelule cu zborul frânt

Te-am privit lung, cu dragoste,
sentimente şi gânduri joviale.
Dar norii au apus în calea ta
şi ţi-au tulburat privirea.

Te-au făcut să crezi că nu voi fi al tău,
te-au tulburat în gândire,
comportament şi stare. Nimic din
tot ce faci nu-ţi va aduce fericirea.

Refuzul tău, respingerea ta, faptul
că te asunzi dupa petalele unor flori
care-şi au trunchiul în asemanarea aripilor tale,
nu te vei putea ascunde de privirea mea...

Planezi îngândurată cu aripile-ţi
transparente şi visul tău este un
neant, un neant feeric,
transparent şi nelucid...

Zâmbeşti, crezi şi respingi.
Zbori, visezi şi respingi.
Te hrăneşti, priveşti şi respingi.
Singuratică, enigmatică şi respingi...

Cu ce greşesc atunci când încerc
să te prind în "capcana" mea?
Ce statut ar trebui să am atunci
când te privesc lucid?

Dar tu, tulburată în văz, în mişcare
emoţionată şi veselă mereu,
zbori doar atunci când soarele te mângâie,
atunci când crezi că totul nu e doar iluzie...

Gândul zilei

Îmi plâng lacrimile spre amurg şi viaţa-mi creşte spre neantul unui nesfârşit.

Plouă între noi

Plouă! E atât de bine când plâng
şi sufletu-mi e cimitir de lacrimi
şi n-am povaţă îngropată-n mine,
ci doar gânduri de singuratec!

Plouă! E atât de rău când râd cu lacrimi
căci nu ştiu de plâng sau râd,
şi tu cu lacrimi mă aştepţi pe-o bancă
şi nu ştiu de plângi sau râzi!

Plouă! Şi tot ce vreau să pot acuma
e să fiu al tău nătâng, să pot fi
a ta chemare, a ta jertfă,
al tau mormânt...

Gândul zilei

Visul de noapte este prizonier.

Ce trişti şi liberi suntem

Noi oamenii, oameni, neoameni,
trişti, netrişti, oameni trişti.
Ne pierdem timpul, timpul ni-l pierdem
în noi se nasc amintiri, amintiri

de neoameni, de pierderi de timp,
de netimp... Noi plângem, ne plângem
de oamenii neoameni şi tot ne plângem
că nu suntem oameni, dar nimic din tot ce facem

nu ne face a fi oameni, doar neoameni.
Eu mă gândesc omenesc la omenescul
gând al tău căci eşti om, om omenesc
jovial cu amintiri de oameni.

Eu singur plâng între oameni, plâng
într-o ruşine de neoameni, nu îmi e ruşine
de oameni, doar de neoameni. Tu privighetoare
eşti printre oameni, singură tu cânţi

pe o singură ramură ce-i fără oameni.
Cântul tău se transformă în lacrimi de oameni
şi aceste lacrimi de oameni se varsă
pe pomeţi de oameni, dar nu de neoameni;

zâmbim omenesc căci suntem oameni,
dar vandalismul creat nu ne face oameni;
animale de oameni, oameni de animale
şi tot ce-am spune suntem "oameni"...

Stăm liberi şi trişti căci suntem oameni,
sentimente de oameni, sentimente de neoameni
şi plângem, plângem, nu ne plangem de aceşti oameni
care nu mai sunt oameni, nu mai suntem oameni.

Animalice cuvinte de neoameni, animalice
sentimente de neoameni, creaţii de neoameni,
lacrimi de oameni, cuvinte de neoameni,
mofturi de neoameni, oameni de neoameni.