Gândul zilei

În dragoste, nu sunt decât o himeră.

Tristă fiară (Personajului empiric)

Tristă fiară, tristă iluzie,
aud din depărtări urlete de om,
lacrima ta ce s-a pierdut în zare.
lacrima mea, umbră şi regret.

Trist e ceasul ce mai bate,
trist e timpul, plânge lent,
sedat cum sunt, mai trist mi-e ceasul,
sună, bate, mi-e timpul meu.

Trist ne-a fost sărutul, tristă despărţirea,
pe coline şi prin văi alerg mereu.
Regret că sunt o filă dintr-o carte,
mi-aş fi dorit să fiu romanul tău.

Gândul zilei

Bărbatul fără iubire ajunge un mizerabil sau chiar un cadavru.

Cel ce va muri curând

Nici moartea nu m-ar mai putea salva,
nici iubirea frumosului de gând,
nici un zâmbet, fericire sau amurg,
sunt mortul, cel ce va muri curând.

Mai greu decât plumbul îmi e sufletul şi gândul,
mai singuratic decât nomadul spulberat de vânt,
abia mai merg, mai cânt sau plâng,
sunt mortul, cel ce va muri curând.

Gândul zilei

Rugăciunea, deşeul unei iluzii.

Gând de toamnă

Ce trist mi-e sufletul

când vine,

al tomnei de un ceas 

sonor,

dorul meu al tristei stări,

ce trist mi-e sufletul

când vine...

Şi plâng în sufletu-mi

când vine,

vântul toamnei de un neant

sonor,

dorul morţii şi de mine

şi plang în sufletu-mi 

când mor...

Și mi-e dor

Și mi-e dor de pomii slăbiți de vreme,
de frunzele ce s-au uscat plutind spre zări,
mi-e dor de dorul morții mele,
de aripi ce s-au rupt în jurul meu.

Și mi-e dor de toamna inimii mele,
mi-e dor de insula pierdută-n zări,
mi-e dor să fiu o lacrimă pierdută,
mi-e dor să fiu un simplu călător.

Și stau și stau în dorul ființei mele,
mă pierd nostalgic de dorul tău,
am renăscut odată-n fericire,
am renăscut din dorul tău...

Și cânt de dor și plâng de dorul frământării,
de singura-mi mea șansă ce-i doar un fum,
efemer mă-ntreb de mâine-ntr-o veșnicie,
ce-aș mai fi?, decât un dor al tău!

Plâng de dor, de dorul lacrimilor mele,
de zborul solitar din cărți în cărți,
sunt ramuri de iubire, de dor și de plăcere
și descompus mă pierd în dorul tău mereu.

Mor sub salcia ce-și mai plânge ramul,
mor pe malul unei ape de înec,
sfârșesc la umbra împietrită de uitare,
la umbra unde mor plângând chiar eu.

Ce uimitor amestec de candoare,
ce uimitor amestec în al meu rost,
ce stare de deces, de sânge și poluare,
ce uimitor privesc, sunt trecător.

Ce frumoasă-i lumea, ce frumoasă-i fericirea,
ce frumoși sunt anii atunci când plângi,
de vesel ești și râzi într-una,
dar uiți că ești pe drum ca sa sfârșești.

Ah, voi, ce mă ascultați acum și îmi
cunoașteți nefericirea, judecați-mă,
condamnați-mă, pedepsiți-mă... Spuneți-mi
ce teribilă penitență mă va putea spăla
de groaznica-mi neleguire? Ce pedeapsă merit eu?

Și de-aș folosi farfurii de aur
și de-aș folosi tacâmuri de argint,
de-aș folosi chiar fericirea,
de mormânt nu pot să fug...

E vremea să mă-ntreb dacă se poate,
de ce mă lamentez de-al meu trecut?
De ce sfârșesc secundă cu secundă?...
Mor clipind, ștrangulat de gât.

Gândul zilei

Sunt doar o urmă eșuată pe nisipul unei mări sălbatice!