Și mi-e dor

Și mi-e dor de pomii slăbiți de vreme,
de frunzele ce s-au uscat plutind spre zări,
mi-e dor de dorul morții mele,
de aripi ce s-au rupt în jurul meu.

Și mi-e dor de toamna inimii mele,
mi-e dor de insula pierdută-n zări,
mi-e dor să fiu o lacrimă pierdută,
mi-e dor să fiu un simplu călător.

Și stau și stau în dorul ființei mele,
mă pierd nostalgic de dorul tău,
am renăscut odată-n fericire,
am renăscut din dorul tău...

Și cânt de dor și plâng de dorul frământării,
de singura-mi mea șansă ce-i doar un fum,
efemer mă-ntreb de mâine-ntr-o veșnicie,
ce-aș mai fi?, decât un dor al tău!

Plâng de dor, de dorul lacrimilor mele,
de zborul solitar din cărți în cărți,
sunt ramuri de iubire, de dor și de plăcere
și descompus mă pierd în dorul tău mereu.

Mor sub salcia ce-și mai plânge ramul,
mor pe malul unei ape de înec,
sfârșesc la umbra împietrită de uitare,
la umbra unde mor plângând chiar eu.

Ce uimitor amestec de candoare,
ce uimitor amestec în al meu rost,
ce stare de deces, de sânge și poluare,
ce uimitor privesc, sunt trecător.

Ce frumoasă-i lumea, ce frumoasă-i fericirea,
ce frumoși sunt anii atunci când plângi,
de vesel ești și râzi într-una,
dar uiți că ești pe drum ca sa sfârșești.

Ah, voi, ce mă ascultați acum și îmi
cunoașteți nefericirea, judecați-mă,
condamnați-mă, pedepsiți-mă... Spuneți-mi
ce teribilă penitență mă va putea spăla
de groaznica-mi neleguire? Ce pedeapsă merit eu?

Și de-aș folosi farfurii de aur
și de-aș folosi tacâmuri de argint,
de-aș folosi chiar fericirea,
de mormânt nu pot să fug...

E vremea să mă-ntreb dacă se poate,
de ce mă lamentez de-al meu trecut?
De ce sfârșesc secundă cu secundă?...
Mor clipind, ștrangulat de gât.